amintiri din copilarie: visul

stam toti copiii in cerc, in curte, si de-odata incep sa ma trag de pantaloni tare tare, atat de tare incat atunci cand le dau drumul mainile mi se dezlipesc de corp si incep sa de ridice, hipnotizate. picioarele mi se desprind si ii las pe ceilalti copii in cerc si eu imi iau zborul prin curte. zbor in ciresul galben, unde ma intalnesc cu mamaia si incepem sa mancam amandoua cirese.
acelasi lucru pot sa-l fac si in casa: ma trag tare de pantaloni, apoi mainile eliberate se ridica parca atrase de magneti si eu ajung la tavan si pornesc sa ma plimb pe sub el..
.. alta data insa uit ca pot sa zbor. alerg, alerg pe un pamant ca de smoala si fiecare pas de-al meu dureaza un ceas si el se apropie, se apropie si e intr-un timp mult mai rapid decat al meu.. si trag de picioarele inclestate si urlu..
.. si ma trezesc pe un munte intunecat, foarte abrupt. ma agat cu unghiile de el si sub mine e haul negru. si mi-e frica de cadere, fiindca iar am uitat de zbor, mi-e frica de cadere si de urlet.. si cad, si urlu..
.. si urlu pentru ca mamaia nu mai e, curtea de la tara e goala si rece, pe scaunel nu mai sta nimeni sa tricoteze ciorapi si ilice.. si urlu si mai ingrozita, pentru ca mamaia tocmai a venit de la cimitir si ne spune tuturor ca a fost in coma si noi am ingropat-o de vie..
.. si mi se face atat de frica, atat de frica..
.. incat orbesc si surzesc si ma destept intr-o lume de neinteles, intr-un spatiu cu linii si puncte, carora eu le spun insule, o lume in care teroarea pluteste in aer, un spatiu pe care nu-l inteleg si in care sunt prinsa si in care pentru a supravietui trebuie sa sar peste liniile si punctele infioratoare, dansand deasupra vidului negru, sau apelor intunecate sau haului, nici nu-mi dau seama ce e. sunt blocata in lumea asta in care ajung de fiecare data si pe care nu pot s-o inving. aici nu exista nimic altceva in afara de linii, puncte, vid, teroarea in care plutesc toate si eu.. eu fara corp, doar senzatia de eu.
nu stiu cum am scapat din haos, dar stiu ca ma voi intoarce. de fiecare data ma intorc..
.. sunt pe o strada aglomerata. merg printre oameni la care de abia ma uit, vazand mai mult o imbinare de forme si culori, asa cum vezi totul deformat pe geamul unui tren cu viteza foarte mare. si deodata ii vad ochii. in mine explodeaza totul, crapa, bubuie, implodeaza, big-bang. pot iubi! iubirea exista! o simt! o pot simti! e incredibil! nu crezusem niciodata. o aflasem in carti si filme si credeam ca acolo ramane.

Deschid ochii. sunt deja mare.. am aflat ca iubirea exista. astept sa traiesc imensitatea din vis, astept sa simt ca sufletul imi explodeaza, acum stiu ca e posibil. pana atunci.. indoiala ca mamaia n-a murit imi blocheaza mintea.. si frica de spatiul cu linii si puncte ramane, chiar daca ma intorc acolo tot mai rar…

si m-am intors tot mai rar, pana nu m-am mai intors deloc. a ramas amintirea.. din copilarie.

cand urc pe munte imi trec mana prin iarba plina de roua

zambesc din coltul buzei tale iar coltul ochiului mi se increteste…
te respir cu toata fiinta mea… imi inunzi porii cu dulceatza divina si pagana in acelasi timp…
ametita, palma mi se plimba pe frunze pline de roua
esti?
te ating
esti.

zbor deasupra unui camp cu papadii

stropii de roua ma fac sa-ti sarut genele…
inchide ochii si hai sa ne lasam zburati in lumea viselor, acolo unde negrul nu ne mai poate ajunge, acolo unde ceata nu ne mai poate acoperi inimile, acolo unde tristetea nu ne mai poate atinge pentru a ne inchide privirile cu durere…
intind mana spre tine si simt cum se infioara…
ai crezut vreodata in fabulosul androgin? nu? hai sa credem… hai sa zburam printre astri deghizati intr-o fiinta fantastica. hai sa fim macar pentru o clipa un zeu cu mult mai puternic decat dumnezeu… o clipa cat o vesnicie…Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naşte…
deschide ochii si hai sa ne invartim pe un camp de papadii.
promit ca nu iti voi lua praful de diamante de pe aripi.

zboruri?

In vise am zburat.
Incerc sa-mi amintesc cum e sa zbori.
Am uitat…
Am uitat de vise am uitat de zbor am uitat de ochi…
Tot ce tin minte e ca nu trebuie sa-mi aduc aminte.
Si totusi… totusi nevoia de zbor e coplesitoare. Dorul imi striveste timpanele, ma seaca de orice alte dorinte si imi doare fostele aripi…
Ma tarasc pana la marginea visului si privesc zboruri jinduind…
Cioturile ma ard…
De ce atunci cand am cazut nu s-a smuls toata aripa si amintirea ei? Cat am cautat un calau de foste zboruri!
O scanteie imi raneste retina uitarii
Imi acopar cu o fosta aripa ochii aducerii aminte
Sa ma las putrata de briza facuta de zboruri straine? Sa ma las zburata precum o frunza ingalbenita, inebunita ca briza se va opri in orice clipa?
Sau sa astept sa trec prin chinurile cresterii altor aripi?…Cum voi sti insa atunci ca zbor daca ochii in care as putea sa ma oglindesc si sa-mi admir aripile vor fi inchisi sau intorsi de la aripa mea tremuranda?…
O aripa de vultur imi da tarcoale… ea ar putea sa-mi aduca aminte zborul…
Intind cioturile sangerande catre ea…
Am zburat in vise…