You are currently browsing the category archive for the ‘răsfoind’ category.

Bernard Weber - Furnicile

tocmai am terminat aceasta minunatie scurta dar puternica precum o esenta de viata.
v-ati gandit vreodata ca inainte de a cauta extraterestrii trebuie sa ne uitam in jur si sa gasim.. intraterestrii?
ei bine, in ‘furnicile’ lui bernard weber se pare ca furnicile ne pot da o intreaga lectie de viata, din toate punctele de vedere. o comunitate pe care oamenii au visat-o cu disperare, nefiind in stare sa creeze decat utopii: toate doctrinele politice esuate.
furnicile sunt un tot functionand perfect, la baza comunicarii stand feromonii, mirosurile-cuvinte. totul acesta nu le impiedica insa ca ele sa existe si ca indivizi cu gandire si actiune proprie.
asistam la existenta si evolutia unei intregi civilizatii, cu nasterea popoarelor, maturizarea lor, razboaiele de cuceriri (singurele actiuni violente cu scop politic din lumea animala), descoperirile tehnologice.
in paralel cu aceasta lume uimitoare exista si o poveste a oamenilor. oameni care incep sa descopere aceasta lume si ale caror prime ganduri sunt cum sa profite mai bine de pe urma ei.
numai ca cel care a facut primul pas in intelegerea acestor altfel de fiinte ar face orice pt a impiedica omenirea sa afle ceea ce el a strans in ce numeste el ‘enciclopedia cunoasterii relative si absolute’.

puteti citi cartea online, aici: http://www.wattpad.com/70202-werber-bernard-furnicile. este primul volum din trilogia furnicilor, pe celelalte doua (ziua furnicilor si revolutia furnicilor) inca nu le-am citit.

Advertisements
René Magritte - Surprise Answer

 

o chestie pe care am scris-o cand eram mai mica, adica acu vreo 6 ani, si peste care am dat in timp ce cotrobaiam prin amintiri… am lasat-o asa, cu exprimarea celor 15 ani pe care ii aveam atunci…
 

 imaginea: René Magritte – Surprise Answer

 

Monstrul

 

Noaptea adanca invaluia totul. Numai sus de tot se vedeau presarate miliarde de cristale si diamante fara nume. Din cand in cand, cate o stea se desprindea de pe bolta cu o viteza ametitoare, lasand o urma de adio celor de aici, de jos…
“… Si Ghilgames se lupta. Monstrul Humbaba, intors si reintinerit dupa atatea milenii de odihna, era de neinvins. Enkidu murise demult. Samas, Zeul-Soare, fusese uitat pana si de legendele nemuritoare.
Numai doi mai traiau si erau inclestati pe viata si pe moarte. Codrii lui Humbaba crescusera de doua ori mai vigurosi iar lianele ce se impleteau pareau lanturi grele de ocnas.
Padurea se apleca, apele ieseau din matca lor, muntii vuiau de ragetele lui Humbaba; simturile isi perdeau orientarea, incat privirile se rataceau iar urechilor le lipsea auzul.
In cele din urma, dandu-si seama ca va pierde si aceasta din urma lupta, Humbaba chema de partea lui fortele intunericului, tenebrele si sufletele ratacite din Infern. Porunci lianelor, iar acestea se desprinsera din copaci si, manate de Furiile dezlantuite, se aruncara flamande asupra lui Ghilghames; ii impresurara mai intai mainile si picioarele, apoi prinsera a se incolaci in jurul gatului si al pieptului puternic.
Ghilghames, impotrivindu-se, taie cateva liane; insa de unde taie una crescura pe loc alte doisprezece, incat fu pe data culcat la pamant si imobilizat.
Cu o ultima sfortare, datorita calitatilor exceptionale cu care fusese inzestrat, se hotari sa forteze destinul si sa incerce imposibilul…”
***
Se uita cu uimire la ultima fraza. Oare cum ii venise in minte? Si de ce a scris-o? Nu asa concepuse el sa se desfasoare evenimentele. Il gandise pe Ghilgames inteligent, frumos, mai ales puternic si totusi hotarase sa-l omoare. Oricum, desi ii parea rau, nu prea avea de ales pentru ca, in conceptia lui, cele mai bune carti aveau un sfarsit tragic.
Si acum? Cum adica sa “forteze destinul”? Nu, nu va urma acest fir.
Se pregati sa stearga ultimele randuri, cand o ameteala si o senzatie ciudata il cuprinsera; simti ca este privit staruitor din spate. Instinctiv, intoarse capul si ceea ce vazu il facu sa incremeneasca: in spatele lui, in picioare, se afla chiar Ghilgames, nu se putea insela; era intocmai asa cum il descrisese el: inalt, frumos, puternic. Tot atunci observa ca nu se mai afla nicidecum la biroul sau, ci era inconjurat de un vid negru, cetos, dens, brazdat de firisoare aurii, ca un scurt-circuit continuu.
Nu apuca sa spuna nici un cuvant, cand il auzi vorbind pe misteriosul personaj, mai curand ca un mesaj telepatic:
” Nu am timp sa-ti explic acum cum ma aflu aici. Am venit sa-ti spun ca trebuie sa distrugi monstrul acum, pana nu e prea tarziu. Am incalcat grav legile Universului in care m-ai plamadit, contactandu-te. Trebuie sa distrugi monstrul. Acum.”
“Bine, dar… cum se poate sa existi?! Doar esti numai o inchipuire a mea, pe care am modelat-o dupa principii create tot de mine. Nu inteleg cum…”
“Nu mai am timp. Trebuie sa faci ce ti-am spus. ”
Imaginea eroului incepu sa paleasca. Disperat, scriitorul ii striga: “Opreste-te! Trebuie sa-mi spui! Nu poti pleca asa!”
Putu sa mai descifreze un ultim mesaj in noianul gandurilor:
“Vreau sa traiesc. Pe toti ceilalti i-ai ucis, insa eu nu vreau sa pier asa. Gandeste-te bine: intr-o zi, poate ca tot ce ne-ai destinat noua se va rasfrange si asupra ta. In lumea pe care ai creat-o acest lucru nu este imposibil; tu esti Creatorul, insa nu ne cunosti cu adevarat. Distruge monstrul. As vrea sa reusesti dar poate si tu, pana la urma, esti creatia altcuiva…”
***
Se trezi cu capul pe masa, peste foile scrise, apasat de o ameteala ciudata. Isi aminti visul pe loc, iar cand ochii ii cazura pe ultimul paragraf scris, tulburat peste masura, gandi: “Asadar nu a fost doar un simplu vis…”
Se hotari sa nu mai scrie nimic in acea seara si se ridica pentru a deschide fereastra, simtind nevoie de aer proaspat. Cand isi arunca privirea pe geam, ingheta: mii de radacini si liane invadasera gradina si cuprinsesera casa, iar acum toate, ca la un semnal, se aruncara asupra ferestrei pe care pana mai adineauri un om aplecat asupra foilor de scris privea cum straluceau mii de stele.

 

1191180399-hr-79

 

“Chiar atunci sosi si vulpea:
-Buna ziua – zise vulpea.
-Buna ziua – raspunse cuviincios micul print, care se intoarse, insa nu vazu pe nimeni.
-Sunt aici – zise glasul – sub mar…
-Cine esti tu? zise micul print. Esti tare frumoasa…
-Sunt o vulpe – zise vulpea.
-Vino sa te joci cu mine – o pofti micul print. Sunt atat de trist…
-Nu pot sa ma joc cu tine – zise vulpea. Nu sunt imblanzita.
-A! Iarta-ma – rosti micul print.
Insa dupa un rastimp de gandire, adauga:
-Ce inseamna ‘a imblanzi’?
-Nu esti de prin partile locului – zise vulpea – ce cauti p-aici?
-Caut oamenii – zise micul print. Ce inseamna ‘a imblanzi’?
-Oamenii – zise vulpea – au pusti si vaneaza. E foarte neplacut! Mai cresc si gaini. E singurul folos de pe urma lor. Cauti gaini?
-Nu – zise micul print. Caut prieteni. Ce inseamna ‘a imblanzi’?
-E un lucru care e prea dat uitarii – zise vulpea. Inseamna ‘a-ti crea legaturi’…
-A-ti crea legaturi?
-Desigur – zise vulpea. Tu nu esti inca pentru mine decat un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. si nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii de vulpi.
Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman in lume…
-Incep sa inteleg – zise micul print. E undeva o floare… mi se pare ca m-a imblanzit…
-Se prea poate – zise vulpea. Pe Pamant intalnesti tot soiul de lucruri…
-O! Dar nu e de pe Pamant – zise micul print.
Vulpea se arata nedumerita:
-Pe alta planeta?
-Da.
-Pe planeta aceea sunt vanatori?
-Nu.
-Interesant! Dar gaini?
-Nici.
-Nimic nu e desavarsit – suspina vulpea.
Vulpea insa se intoarse la gandurile sale:
-Viata mea e vesnic aceeasi. Eu vanez gainile, pe mine ma vaneaza oamenii. Toate gainile se aseamana intre ele si toti oamenii se aseamana intre ei. Asa ca ma plictisesc. Dar daca tu ma imblanzesti, viata mi se va insenina. Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebit de-al tuturora. Pasii altora ma fac sa intru sub pamant. Ai tai ma vor chema din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, acolo, lanurile de grau? Eu nu mananc paine. Mie graul nu mi-i de folos. Lanurile de grau mie nu-mi aduc aminte de nimic. Si asta-i trist! Tu ai insa parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, cand tu ma vei fi imblanzit! Graul, auriu si el, imi va aminti de tine. Si-mi va fi nespus de draga murmurarea vantului prin grau…
Vulpea tacu si se uita indelung la micul print.
-Te rog… imblanzeste-ma – zise apoi.
-Bucuros as vrea – raspunse micul print – numai ca nu prea am timp. Am de cautat prieteni si o multime de lucruri de cunoscut.
-Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim – zise vulpea. Oamenii nu au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma!
-Ce trebuie sa fac? zise micul print.
-Trebuie sa ai foarte multa rabdare – raspunse vulpea. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite-asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvant. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai aproape de mine…
A doua zi, micul print veni din nou.
-Mult mai frumos era daca veneai si astazi la aceeasi ora – zise vulpea. Daca tu, de pilda, vii la ora patru dupa-amiaza, eu inca de la ora trei voi incepe sa fiu fericita. Pe masura ce ora va trece, si mai fericita ma voi simti. La ora patru ma va cuprinde un framant si o neliniste: voi descoperi cat pretuieste fericirea! Dar daca vii la voia intamplarii, eu niciodata nu voi sti la care ceas sa-mi impodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
-Ce-i acela un rit? zise micul print.
-E si el ceva cu totul dat uitarii – zise vulpea. E ceea ce face o zi sa se deosebeasca de celelalte zile, o ora, de celelalte ore. Au un rit, de pilda, vanatorii mei. Se duc sa joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunata! Ma plimb si eu, atunci, pana la vie. Daca vanatorii s-ar duce la joc la voia intamplarii, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-as mai avea vacanta niciodata.
Astfel micul print imblanzi vulpea. Iar cand ora despartirii fu aproape:
-Vai! zise vulpea… Am sa plang…
-Din vina ta – zise micul print – eu nicidecum nu-ti vroiam raul, ci tu ai vrut sa te-mblanzesc…
-Asa e – zise vulpea.
-Dar ai sa plangi! zise micul print.
-Asa e! zise vulpea.
-Atunci nu dobandesti nimic din asta!
-Ba dobandesc – zise vulpea – datorita culorii graului. Apoi adauga:
-Du-te sa mai vezi odata trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman. Intoarce-te apoi la mine, spre a-ti lua ramas bun, iar eu iti voi darui o taina.
Micul print se duse sa mai vada odata trandafirii:
-Voi nu semanati intru nimic cu floarea mea, voi inca nu sunteti nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a imblanzit, precum nici voi n-ati imblanzit pe nimeni. sunteti precum era si vulpea mea. Nu era decat o vulpea, aidoma cu alte o suta de mii. Eu insa mi-am facut din ea un prieten, iar ea acum nu are seaman.
Si florile se rusinara.
-Voi sunteti frumoase, dar sunteti desarte – le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce sa moara pentru voi. floarea mea, fireste, un trecator de rand ar crede ca e asemenea voua. Ea insa singura e mai de pret decat voi toate laolalta, fiindca pe ea am udat-o eu cu stropitoarea, fiindca pe ea am adapostit-o eu sub clopotul de sticla. Fiindca pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. fiindca pentru ea am ucis eu omizile (in afara doar de cateva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o eu cum se plangea, ori se lauda, ori cateodata chiar si cum tacea.
Fiindca ea e floarea mea.
Si se duse inapoi la vulpe.
-Ramai cu bine – zise el…
-Te du cu bine – zise vulpea. Iata care-i taina mea. E foarte simpla: limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor.
-Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor – spuse dupa ea micul print, ca sa tina minte.
-Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.
-Numai timpul cheltuit cu floarea mea… – facu micul print, ca sa tina minte.
-Oamenii au dat uitarii adevarul acesta – zise vulpea. Tu insa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.
-Eu sunt raspunzator de floarea mea… – spuse dupa dansa micul print, ca sa tina minte. “

 

Tinerii

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Nichita Stanescu


Imaginea: René Magritte – The Lovers

puse pe rafturi

file din poveste

vizitatori

  • 26,077 hits