a trecut fix o luna de cand n-am mai vazut muntii. o luna de cand n-am mai fost pe acasa.
dupa multa ploaie si multe zile friguroase soarele a inceput sa coloreze zilele, aducandu-mi aminte de ce iubesc atat de mult toamna. pentru ca toamna frunzele stralucesc galben auriu si rosu nebun, pentru ca toamna mangaie fetele oamenilor si parca acopera o parte din grijile sapate pe chipuri, le imblanzeste ca si cand ai lua o poza prea albastra sau prea verde si, intr-un program de editare, ai apasa pe ‘warming’. pentru ca toamna iubesc sa-mi fosneasca frunzele sub pasi. pentru ca toamna iubesc atat de mult atat de multe.
cu dor de munti, hotarasc vineri seara, pe 22 octombrie, impreuna cu charlie sandu, sa mergem a doua zi prin bucegi, sa facem creasta balaurului si la coborare poate brana aeriana, poate vedem noi la fata locului. iuhuuuu, nu-mi vine sa cred, maine am sa revad muntii! Read the rest of this entry »
First God made heaven and earth. The earth was without form and void, and darkness was upon the face of the deep; and the Spirit of God was moving over the face of the waters. And God said, “Let there be light”; and there was light.
Genesis 1:1
Himalaya, Zeita-mama a Pamantului. Everest. Nepal.
Vuietul vanturilor batand zapezile neatinse ale piscurilor. Linistea eternitatii, adancita din cand in cand de tipatul vreunui vultur din inaltimi.
O maimuta contempla peisajul; apleaca privirea intr-un mod izbitor de uman; inchide ochii.
Baraka.
‘Baraka’ inseamna ‘binecuvantare’. Filmul ‘Baraka’ este o multumire pentru lumea binecuvantata in care traim.
Omenirea a simtit intotdeauna nevoia de a multumi pentru pamantul pe care pasii sai il calca, pentru razele soarelui, pentru sansa de a exista.
Nemiscarea unei batrane dintr-un oras al Nepalului, preotii prosternati in fata Zidului Plangerii, musulmanii cufundati in dansul lor rotitor, singuratatea unui credincios ce ingenucheaza in fata Meccai si a altuia in fata Sfantului Mormant, un credincios budist ce-si murmura in tacere si solitudine rugaciunile, un batran japonez fara varsta contempland in nemiscare pietrele din curtea unui Templu, ramasitele grandioase ale culturilor stravechi, dansurile si invocatiile halucinante ale putinelor triburi ramase prin America, Africa si Australia…. toate se ridica intr-un murmur de rugaciune si de multumire catre Creator.
Dar iata ca armonia e dintr-o data sparta de un ferastrau electric patrunzand adanc in trunchiul unui copac. Milioanele de insecte locatare incearca sa se salveze, simtind primejdia. Copacul cade.
Privirea disperata si neputincioasa din ochii unui sef de trib brazilian vorbeste despre marginea haului pe care se vede pe sine insusi.
Si nebunia incepe. Pe masura ce minunile sunt inlocuite de distrugere, saracie si tristete, ochii ti se umplu de lacrimi.
Imagini-pattern obsedante, halucinante iau locul naturii. In nebunia repetitiva a lumii, un calugar budist face pasi marunti si nesiguri, sunand dintr-un clopot (parca pentru a incerca o imposibila desteptare) si ascunzandu-si privirii plaga vie ce-l inconjoara din toate partile cuibului uman numit oras.
O imagine terifiant de apersonalizata asupra omenirii, cu milioane de puncte colorate grabindu-se catre moarte si alte milioane de puncte grabindu-se sa ia locul celor care mor (nasteri si morti devenite brusc inutile si daunatoare, privite de la o scara atat de mare), se transforma treptat intr-o respiratie greoaie si bolnava: respiratia unei Planete Albastre pe cale sa se sufoce. Planeta Mama urland mut si disperat.
Fiori iti cutremura carnea. Locurile vazute anterior in lumina minunii sunt privite din nou, in umbra disperarii.
Sute de oameni cautand in groapa de gunoi a orasului Calcutta, oameni dormind pe strazi, imbratisati, familii fara adapost, copii cersind. Privind un om in ochi, faci primul pas spre a-l cunoaste. Cand privirile insa poposesc mai mult decat in mod normal una asupra celeilalte, se face un acord ciudat si tacit de deschidere si cunoastere a sufletului. Suntem pusi brusc in fata unor suflete chinuite, privirea staruind minute in sir in ochi tristi, muti, disperati.
Perspectiva anihilarii trece de la distrugerea naturii la cea a autodistrugerii. Pete de sange ce nu mai pot fi sterse pun pe frunti peceti de criminali.
Peste toata durerea, omenirea isi cauta alinarea intorcandu-se la credinta, inaltand rugi de iertare si de cainta.
Imagini ale unor lumi apuse, vazute de data asta sub umbra noptii si sub licarul stelelor, aduc gandul iminent ca evolutia si cunoasterea inseamna moarte si autodistrugere. Sau poate poarta catre alte universuri.
Un film cutremurator.
Un film departe de a putea fi cuprins in intregime in cuvinte.
si vin momente in care totul e minunat; atat de frumos incat pier cuvinte, pier ganduri, pier dorinte.
sunt la refugiul zarna, dupa 5 zile in care am facut pentru prima data integral creasta fagarasului.
stau pe marginea vaii, intinsa pe muschiul verde si moale. in lungul vaii muntii impaduriti se intrepatrund ca niste degete de indragostiti; adie un pic vantul, iar soarele s-a lasat dupa creste, dand o culoare de caramel norilor si cerului.
in departare curge o cascada subtire si lunga, aproape verticala.
si toate simtirile mele sunt navalnice dar impacate. apartin acestui loc. sufletu-mi nu se zbate si nu tanjeste, ca in marea cusca.
de aceea si toate cuvintele astea simple; aici ma aduc toate dorurile. acum sunt aici si impacata. atat de fericita!
varfurile din jur sunt inca luminate de soare, cu o lumina atat de calda! si iata si o turma de oi, in departare, pe un varf.
doamne, cum iubesc!
atat de acum, atat de aici, atat de eu!
si atat de simpla, toata frumusetea asta! de ce cautam perfectiunea in complexitate?
din nou eu! multumesc, frumusete, multumesc, Munte!
in primul weekend din superba luna iunie am fost in retezat, un taram atat de iubit incat, la vederea primelor piscuri inca acoperite de zapada, sub un cer albastru, m-au napadit niste emotii teribile, cu dureri de burta. taramul fermecat cu ochi albastri.. Read the rest of this entry »
Am gasit pe blogul lui Ioan un post in care a adunat toate turele facute in 2009; m-am gandit sa fac si eu acelasi lucru; asadar imi suflec manecile, pornesc printre sertarele mintii si iata ce gasesc la capitoul ‘fuga de marele oras’:
Vis în zbor 
tu ce zici?