You are currently browsing the tag archive for the ‘dor’ tag.

Timpul i-a dat o palmă. s-a cutremurat; frică şi groază şi o senzaţie grotesc de familiară de prăbuşire. Fiinţa nu mai e. a fost vis, altă viaţă, poate o utopie. membrana-inveliş e sfâşiată şi zdrenţuită. a rămas în ea ca într-o casă părăsită, ca într-o ruină blestemată. îşi târăşte oasele şi pieile zbârcite printre pereţii pe jumătate căzuţi, prin cotloane întunecoase. de multe ori se loveşte de amintiri ruginite şi urlă de durere. nu mai curg lacrimi, totuşi mâna scheletică şi îmbătrânită se duce spre ochii adânciţi în orbite. au plecat până şi fantomele; umbra care se răsuceşte între viaţă şi moarte e aproape ştearsă şi bântuie prin lumi. şi totuşi e vie. e ea însăşi o bătaie de inimă, o răsuflare, o amintire. se izbeşte de ziduri înnebunită, se agaţă de lumina fiecărei noi zi. se loveşte cu pumnii în piept şi hohoteşte amar fără lacrimi. în exterior dinţii clănţănind de groază se transformă în rânjet sinistru de hilar. îşi acoperă zbârciturile cu roşu aprins şi ascunde sub flori hăul morţii deasupra căruia dănţuieşte.

uite aici. da, doare. creste ceva de parca ar vrea sa-mi cuprinda inima dragastos, cu gingasie, cu caldura. si brusc imbratisarea sufoca, strange tot mai tare, urca si gatuie. strange teribil, raman fara aer si ma sufoc. apoi trece; ramane o durere pulsanda si umeri lasati si tristi. si degetele parca-mi atarna neputincioase si grele. si picioarele de abia mi se tarsesc pe pamant. am vazut ieri o tipa in metrou cu un tatuaj bestial: micul print cu floarea si planeta lui si langa scria niste chestii in franceza. nu-i asa ca-i dementiala ideea? si stii ca nu-mi plac tatuajele. tie ti s-a intamplat vreodata asa? ai simtit ceva din toate astea? mda, probabil te intreb din egoism. stii, mai tot timpul sunt sigura ca eu sunt singura fiinta de pe suprafata pamantului care simte ceva si care vede si care aude; cel putin atat de intens. asa cum credeam cand eram mica, ca eu sunt singurul om si ca sunt inconjurata de roboti si ca atunci cand dorm totul e incremenit si incercam sa surprind incremenirea intredeschizand ochii, dar stiind dinainte ca totul decurge perfect si nu voi surprinde nici o greseala. iar imi zici de timp? lasa-ma cu timpul; il urasc. nu-l vreau. oare? incep sa cred ca n-o sa ma ajute, de data asta. stie ca-l urasc. nu va sterge nimic. va curge, dar pe mine ma va lasa la fel. era in seara asta un nenea in metrou care voia sa se aseze si pe scaun era un ziar. l-a luat si l-a pus langa geam si ziarul a alunecat si iar l-a luat si l-a pus langa geam si iar a alunecat si apoi l-a luat si s-a asezat tinandu-l in mana. si sezand el, a vazut ca scaunul de langa el era liber si a pus ziarul acolo. tare, nu? da, sunt trista. sunt atat de trista incat as putea cuprinde copacii pe langa care trec si sa plang pe ei. si ploaia as putea-o cuprinde. si intreg pamantul si as plange mult. si ar fi atata dragoste in lacrimile mele incat pamantul s-ar desface ca o boaba de porumb facuta floricea si oamenii s-ar imbratisa si s-ar saruta razand si plangand si ar alerga pe strazi goi in ploaia lacrimilor mele si ar sari prin balti si ar deschide gura sub strasini ca sa ma primeasca. dar e atat de tarziu.. atat de tarziu. mai esti? credeam ca ai adormit. nu, nu timpul e tarziu, ti-am zis ca nu-mi pasa de el. eu sunt tarzie.. ma trec. da, probabil ai dreptate, o iau razna si sunt patetica. in metrou toata lumea sta serioasa si priveste drept in fata. asta cei care nu citesc carti de la ziare, ca am observat ca e un curent masiv asta cu cititul in metrou. dar de fapt stii ce? nu priveste nimeni drept in fata, si nici eu. toti ne uitam la fetele noastre oglindite in geam, ne privim din fata, din profil, din spate, ne aranjam suvite, ne stergem fruntea si nasul lucios, ne confectionam zambete sau fete dure si apoi, cand am terminat cu noi, privim oamenii din jur. tot in geam. si cateodata privirile se intersecteaza (da, tot in geam) si se feresc brusc. si vine momentul cand ne dezlipim ochii de pe lumea din geam si privim nevinovati in jur, ca de abia treziti din somn, fluturam din gene la imaginea noastra reflectata inca odata in usa si coboram uitand total de lumea din geamuri. ti-a fost vreodata dor? dor, pur si simplu. de orice. mi-e dor, dor rau. tine-ma in brate. am glumit.. stiu ca ai vrea dar nu poti. eu te-am facut sa vrei. am sa-ti dau o data brate si caldura. dar atunci va fi dupa tarziu. va fi lumea viselor eterne. cum o fi facut sculptorul ala din mitologia greaca? ala care a faurit o fata si era atat de frumoasa si de perfecta incat s-a indragostit de ea. ah, da, zeii i-au dat viata. pot sa fiu zeul tau si sa-ti suflu viata? sunt numai eu. numai eu. e clar. si simplu. dar mi-e atat de dor.
n-am mai scris de veacuri in tine. cand eram mica incepeam cu draga jurnalule, te rog sa ma ierti ca te-am uitat, dar am fost ocupata. nu stiu cand ma voi intoarce, stiu insa ca tu ramai la fel. si nu ai timp.

mi-ai curs prin sange.
a trebuit sa-mi tai capul, mainile si picioarele si sa-mi fac o gaura in piept ca sa poti iesi.
acum sunt un ambalaj de plastic stors pana la ultima picatura.
aud cum incepe.
picaturi. din ce in ce mai multe. tuna. creste, creste,
explodeaza. ploua nebun, vreau sa ulru in ploaie, vreau sa-i urlu ploii ca in mine e potop,
vreau sa deschid gura si sa
CURG URAGANUL CUMPLIT!

e intuneric. tarziu. nimeni. strada lunga si neagra si uda. felinare strambe in varfuri de stalpi deseneaza sfere portocalii in noapte. unul din ele palpaie si sfera creste si scade. miroase a moarte si a viata pamantul ud, rascolitor. ploaia biciuie incet si trist asfaltul, interminabila ca o cadere-a lui bacovia. viata toata e redusa in noaptea asta la sunet de trosnet de palme de ploaie si la miros turbat de pamant care se zvarcoleste gol si ud.
unde sa mai incap si eu cand curg? unde?..

1242140632-sc-110

cand mi-e dor de tine mi-e frig.
stii.. ne-am putea incolaci in zbor, decat eu sa fiu pagina si tu mana.
ne-am visat in apus, mirosind fanul incins de caldura zilei.
ti-am zis ca au inflorit macii? ti-am zis..
vino. mi-e dor de tine.

Toamna peste Ceahlau
 
 
cateodata isi incruciseaza bratele si-si cuprinde umerii.
ar vrea ca frumusetea sa nu doara. primavara. ciripitul primelor randunele, cand s-a oprit cu inima batandu-i nebuneste si a intins mainile spre ele. mirosul turbat de ploaie.
dor de toamna. dor imens de toamna. copilul cireselor s-a indragostit nebuneste de toamna. cineva i-a soptit odata ca e ca o zi de toamna. pe-atunci nu stia ce-i toamna.
ar fi dantuit in ploaie. ar fi facut siraguri de picaturi si frunze rosii-galben-ruginii. ar fi devenit una cu ea si ar fi jurat sa n-o insele niciodata. dar a plecat atat de repede.. si toate zilele-au fost pline. si-atatea vise au ramas nevisate..
mare.. va veni la tine. asteapt-o cu valuri si scoici. spala-i fruntea si degetele care tanjesc de dor. cheam-o din toamna.. prea mult s-a lasat hipnotizata de falfairea multicolora si halucinanta. ceart-o ca a uitat vara si rasul, apoi iart-o si imbat-o cu tine. va incerca sa te acopere de frunze cazatoare. n-o lasa. iti e prea draga.
si-atunci mainile i se vor desprinde de pe umerii tristi si singuri si te va imbratisa pe tine.

puse pe rafturi

file din poveste

vizitatori

  • 25,986 hits