baraka

First God made heaven and earth. The earth was without form and void, and darkness was upon the face of the deep; and the Spirit of God was moving over the face of the waters. And God said, “Let there be light”; and there was light.

Genesis 1:1

Himalaya, Zeita-mama a Pamantului. Everest. Nepal.
Vuietul vanturilor batand zapezile neatinse ale piscurilor. Linistea eternitatii, adancita din cand in cand de tipatul vreunui vultur din inaltimi.
O maimuta contempla peisajul; apleaca privirea intr-un mod izbitor de uman; inchide ochii.
Baraka.
‘Baraka’ inseamna ‘binecuvantare’. Filmul ‘Baraka’ este o multumire pentru lumea binecuvantata in care traim.
Omenirea a simtit intotdeauna nevoia de a multumi pentru pamantul pe care pasii sai il calca, pentru razele soarelui, pentru sansa de a exista.
Nemiscarea unei batrane dintr-un oras al Nepalului, preotii prosternati in fata Zidului Plangerii, musulmanii cufundati in dansul lor rotitor, singuratatea unui credincios ce ingenucheaza in fata Meccai si a altuia in fata Sfantului Mormant, un credincios budist ce-si murmura in tacere si solitudine rugaciunile, un batran japonez fara varsta contempland in nemiscare pietrele din curtea unui Templu, ramasitele grandioase ale culturilor stravechi, dansurile si invocatiile halucinante ale putinelor triburi ramase prin America, Africa si Australia…. toate se ridica intr-un murmur de rugaciune si de multumire catre Creator.
Dar iata ca armonia e dintr-o data sparta de un ferastrau electric patrunzand adanc in trunchiul unui copac. Milioanele de insecte locatare incearca sa se salveze, simtind primejdia. Copacul cade.
Privirea disperata si neputincioasa din ochii unui sef de trib brazilian vorbeste despre marginea haului pe care se vede pe sine insusi.
Si nebunia incepe. Pe masura ce minunile sunt inlocuite de distrugere, saracie si tristete, ochii ti se umplu de lacrimi.
Imagini-pattern obsedante, halucinante iau locul naturii. In nebunia repetitiva a lumii, un calugar budist face pasi marunti si nesiguri, sunand dintr-un clopot (parca pentru a incerca o imposibila desteptare) si ascunzandu-si privirii plaga vie ce-l inconjoara din toate partile cuibului uman numit oras.
O imagine terifiant de apersonalizata asupra omenirii, cu milioane de puncte colorate grabindu-se catre moarte si alte milioane de puncte grabindu-se sa ia locul celor care mor (nasteri si morti devenite brusc inutile si daunatoare, privite de la o scara atat de mare), se transforma treptat intr-o respiratie greoaie si bolnava: respiratia unei Planete Albastre pe cale sa se sufoce. Planeta Mama urland mut si disperat.
Fiori iti cutremura carnea. Locurile vazute anterior in lumina minunii sunt privite din nou, in umbra disperarii.
Sute de oameni cautand in groapa de gunoi a orasului Calcutta, oameni dormind pe strazi, imbratisati, familii fara adapost, copii cersind. Privind un om in ochi, faci primul pas spre a-l cunoaste. Cand privirile insa poposesc mai mult decat in mod normal una asupra celeilalte, se face un acord ciudat si tacit de deschidere si cunoastere a sufletului. Suntem pusi brusc in fata unor suflete chinuite, privirea staruind minute in sir in ochi tristi, muti, disperati.
Perspectiva anihilarii trece de la distrugerea naturii la cea a autodistrugerii. Pete de sange ce nu mai pot fi sterse pun pe frunti peceti de criminali.
Peste toata durerea, omenirea isi cauta alinarea intorcandu-se la credinta, inaltand rugi de iertare si de cainta.
Imagini ale unor lumi apuse, vazute de data asta sub umbra noptii si sub licarul stelelor, aduc gandul iminent ca evolutia si cunoasterea inseamna moarte si autodistrugere. Sau poate poarta catre alte universuri.
Un film cutremurator.
Un film departe de a putea fi cuprins in intregime in cuvinte.

heima. sigur rós – tânguire pentru frumos

‘Când ne întâlnim toţi patru într-un anumit loc, cu nişte instrumente, şi toţi patru cântãm împreunã ca unul, nu vorbim mult, doar cântãm; pânã când ceva începe sã devinã bine. Atmosfera se rãsfrânge asupra noastrã şi noi doar o modelãm şi o formãm pânã devine un întreg; muzica care ajunge la tine.’

‘Heima’ înseamnă ‘acasă’.
Vara lui 2006. Având turnee prin lume, Sigur Rós se întoarce acasã pentru a face o serie de concerte gratuite şi neanunţate în Islanda.

Profunzime. Sunet. Zâmbet. Fericire.
Heima este un film cu totul aparte. Prezintã turneul fãcut de trupa islandezã Sigur Rós acasã, cântând prin cãtune uitate de timp, fabrici pãrãsite, sãtucuri, în faţa oamenilor, a munţilor înzãpeziţi.
Membrii trupei ne întroduc în lumea muzicii lor uimitoare, dezvãluindu-ne viaţa ascunsã de dupã scenã, cu greutãţile şi bucuriile ei.
Atenţia deosebitã pentru detaliu înfioreazã de plãcere. Camera surprinde feţele concentrate şi încruntate ale artiştilor, ochii închişi, bãtãile din picior ale ritmului, mişcãrile repetitive ale capului, trãind muzica pe care o creazã. Trece mai departe apoi, la chipurile celor care îi ascultã: priviri pierdute în frumuseţea sunetelor, guri întredeschise, zâmbete îndelung uitate pe feţe.
Şi peste toate, Islanda. Atâta dragoste faţã de ea rãzbate din imagini încat ţi-e imposibil sã nu te fascineze şi sã nu-ţi fie dor de ea, chiar fãrã sã o cunoşti. Râuri curgând vijelios, pe ritmul muzicii, munţi înceţoşaţi şi acoperiti de zãpadã, oceanul albastru spãrgându-şi valurile de un ţãrm întunecat, fire de iarbã agitându-se în bãtaia vântului parcã prevestitor de furtunã. Imaginea se apropie tot mai mult, dorind parcã sã capteze esenţa lucrurilor şi sã te facã sã rezonezi cu ele: textura gheţii, a rocilor, a norilor; prim plan pus pe un gard de sârmã ghimpatã; focus pe o scândurã de lemn şi pe cuiele ruginite bãtute în ea; picioare desculţe jucându-se în nisipul ţãrmului negru şi ud al oceanului; urme de paşi şi apa care le şterge şi se îmbibã în nisip; ruine îmblânzite de timp şi cotropite de iarbã şi flori. Fiecare cadru e o fotografie perfectã.
Ultimele cadre. Sigur Rós – Heima. Realizezi vag cã filmul s-a terminat; rãmâi nemişcat, ascultând muzica ce încã îţi mai invadeazã auzul şi plutind împreunã cu vulturii pe deasupra Islandei întunecate şi totuşi atât de frumoase, precum o ploaie de toamnã târzie.

film? ‘The Man from Earth’

 

eu n-as compara filmul cu k-pax, cum am vazut in vreo 4 locuri. mi s-a parut destul de ‘light’, poate pentru simplul fapt fiindca am multe dintre credintele puse in discutie si deci nu mi s-a parut nimic ‘revelator’ la el.
chiar mai deunazi discutam cu cineva pe tema religiei si a credintei oamenilor. oamenii au nevoie de chestii materiale, palpabile, in care sa creada. ia-le intruchiparea materiala a divinitatii si le vei lua totul, ii vei arunca intr-un hau al nesigurantei din care nu vor scapa decat tot agatandu-se de ceva material.
as face o analogie cu o reprezentare matematica, PUNCTUL. cati stiu ca bulina aia neagra desenata cu creionul e orice altceva cu exceptia unui punct? cati realizeaza cat de ‘imaterial’ este un punct, cat de abstract, si cat de ‘ireprezentabil’?
in lipsa de altceva, insa, e buna si pata lasata de mina unui creion pe o hartie pt a explica un punct.
asa si cu divinitatea. omului ii e greu sa creada in lucruri pe care ochiul omenesc nu e construit sa le vada; si asa a fost nascocita ‘religia’, o ambasada a divinitatii in plan uman, tot atat de aproximativa pe cat e si reprezentarea punctului.
in film se vorbeste de aceste reprezentari, de nevoile omului de ‘miracol’, de haosul care se produce cand lucrurile pe care le credeai sigure pana mai ieri, incontestabile, iti sunt smulse cu brutalitate si infirmate (starea nevrotica a femeii mai in varsta, infarctul psihologului –> in film). cat de satisfacut este unul dintre personaje (negrul) cand, dupa ce i se spune ca totul a fost o poveste, respira aerul ‘realitatii’.
o ‘realitate’ construita pentru ca mintea umana sa o poata suporta…
cu toate astea, repet, filmul nu mi s-a parut revelator. si ma intristeaza pt ca e un motiv in plus pentru mintile reduse sa nege existenta divinitatii, fiindca nu asta e mesajul lui.
din pacate, cred ca va continua ceea ce au facut si altele inaintea lui (si ma gandesc acum la sfruntarea crasa numita ‘codul lui da vinci’)
merita vazut, dar cu precizarea ca FILMUL NU NEAGA EXISTENTA DIVINULUI, ci doar incearca sa ne ia o falsa craca a realitatii de sub picioare.

Later edit: mi-am dat seama ca trebuia sa fac si un mic rezumat, dar n-am chef, asa k dau paste unei pareri de pe www.cinemagia.ro:

Doru Fodor – Craiova (Vizitator)

Trimis: 12 Nov 2007 23:54

In ton cu unele filme SF cu incarcatura psihologica precum The Next One (1982) si K-PAX (2001) vine mai cerebralul The Man From Earth (2007). Povestea il priveste pe profesorul John Oldman, un om de stiinta ce convoaca un grup de asociati la un experiment si ii uimeste cu o descoperire fantastica: el nu este un om obisnuit, ci un nemuritor cu o varsta de 14.000 de ani, care a supravietuit secolelor de evolutie din cro-magnon si pana in prezent. In orele ce urmeaza, afirmatia zguduitoare a profesorului Oldman despre sine insusi ii provoaca pe cei prezenti la nivel spiritual, stiintific si istoric. Dar ce este mai incredibil abia urmeaza – un adevar si mai uimitor.

film? eternal sunshine of the spotless mind

 

unul din filmele mele preferate. un film perfect. l-am vazut la cinema cand a aparut, desi nu era nevoie, fiindca nu are cine stie ce efecte.
wow! cred ca l-am vazut de vreo 5-6 ori pana acum si de fiecare data m-a lasat muta…
jim carrey este extraordinar, nu-l puteam suporta in comedii, mi se pareau total necomice scalambaielile lui. dar in filmul asta e demential… uita-te numai la faza din masina, cand plange si ii tremura mainile pe volan…
pe scurt.. despre ce e vorba? Joel (Jim Carrey) afla accidental ca iubita sa, Clementine (Kate Winslet), care, din cine stie de motiv bizar, pare ca nu vrea sa-l mai recunoasca, si-a sters amintirile despre el. le-a sters la propriu. el nu mai exista pentru ea. este ca o foaie din care cuvantul ‘Joel’ si tot ce e legat de el a fost sters cu guma. definitiv.
Joel se hotaraste sa recurga si el la aceeasi procedura si… iata-l intins in propriul pat, inconstient, conectat la un calculator care-i traseaza o ‘harta’ a amintirilor si ii sterge de pe ea tot de e legat de Clementine… primele amintiri sunt cele mai recente. cele mai dureroase. cele pe care vrea cu orice chip sa le stearga. dar pe masura ce procesul inainteaza, apar amintiri mai vechi.. amintiri placute.. amintiri frumoase. Joel se reindragosteste de Clementine si incearca sa se impotriveasca stergerii ei din mintea sa. dar cum oare sa faca asta cand in realitate el zace inconstient, fara puterea de a se impotrivi, fara puterea de a le da un semn celorlalti ca vrea sa spuna ‘STOP’?
singura scapare care ii vine in minte e sa o ia de mana pe amintirea Clementinei si sa fuga undeva unde n-ar avea ce cauta.. in niste amintiri foarte vechi… in amintirile copilariei… stergerea incepe sa scartzaie… traseul deviaza de la harta initiala… totul pare iesit de sub control…
va reusi oare Joel s-o pastreze pe Clementine?
asta veti afla de unii singuri 😛
muzica este infiorator de buna, formeaza un intreg perfect cu tot decorul.
charlie kaufman (scenaristul) s-a intrecut pe sine insusi, i-am vazut filmele si asta e cu mult peste celelalte. being john malkovich, adaptation si human nature sunt foarte bune, insa nu m-au impresionat, chiar mi-a parut rau ca m-au lasat destul de rece…
insa eternal sunshine e cu totul altfel.. are feeling, te face sa-ti fie dor sa visezi…