You are currently browsing the category archive for the ‘gand’ category.

trecut. prezent. viitor. prezentul nu exista, e o notiune pur fictiva. viitorul? viitorul iata-l, e deja trecut. cuvintele pe care le astern sunt deja trecute, strecurate prin sita mintii, cantarite, etichetate, cosmetizate, poate sunt deja minciuni. intreaga existenta se invarte in jurul recompenselor, a recoltei. adica a trecutului. deci unde-i morala? unde tre sa ma asez si ce fel de lentile tre sa-mi inoculez ca sa pot vedea intregul ansablu si sa-mi pocnesc una peste frunte, exclamand uimita de cat de evident era: ‘aaaaaaaah, da, asta era! de aia totul!’. am apucat de gat trecutul, mi-am lipit gura de gura lui si am tras atat de tare incat i-am smuls sufletul si l-am inghitit, pentru o secunda. dar si l-a tras inapoi, descusandu-l pe-al meu. pedeapsa pentru ca tanjeam dupa prezent.

ieri, o particica pe care o credeam pentru totdeauna in prezent, careia nu-i facusem loc in alta parte decat in prezent si viitor, s-a mutat in trecut. a plecat precum o bataie de aripa de fluture.

astazi mi-am facut mie insami loc in trecut.

Advertisements

stam toti copiii in cerc, in curte, si de-odata incep sa ma trag de pantaloni tare tare, atat de tare incat atunci cand le dau drumul mainile mi se dezlipesc de corp si incep sa de ridice, hipnotizate. picioarele mi se desprind si ii las pe ceilalti copii in cerc si eu imi iau zborul prin curte. zbor in ciresul galben, unde ma intalnesc cu mamaia si incepem sa mancam amandoua cirese.
acelasi lucru pot sa-l fac si in casa: ma trag tare de pantaloni, apoi mainile eliberate se ridica parca atrase de magneti si eu ajung la tavan si pornesc sa ma plimb pe sub el..
.. alta data insa uit ca pot sa zbor. alerg, alerg pe un pamant ca de smoala si fiecare pas de-al meu dureaza un ceas si el se apropie, se apropie si e intr-un timp mult mai rapid decat al meu.. si trag de picioarele inclestate si urlu..
.. si ma trezesc pe un munte intunecat, foarte abrupt. ma agat cu unghiile de el si sub mine e haul negru. si mi-e frica de cadere, fiindca iar am uitat de zbor, mi-e frica de cadere si de urlet.. si cad, si urlu..
.. si urlu pentru ca mamaia nu mai e, curtea de la tara e goala si rece, pe scaunel nu mai sta nimeni sa tricoteze ciorapi si ilice.. si urlu si mai ingrozita, pentru ca mamaia tocmai a venit de la cimitir si ne spune tuturor ca a fost in coma si noi am ingropat-o de vie..
.. si mi se face atat de frica, atat de frica..
.. incat orbesc si surzesc si ma destept intr-o lume de neinteles, intr-un spatiu cu linii si puncte, carora eu le spun insule, o lume in care teroarea pluteste in aer, un spatiu pe care nu-l inteleg si in care sunt prinsa si in care pentru a supravietui trebuie sa sar peste liniile si punctele infioratoare, dansand deasupra vidului negru, sau apelor intunecate sau haului, nici nu-mi dau seama ce e. sunt blocata in lumea asta in care ajung de fiecare data si pe care nu pot s-o inving. aici nu exista nimic altceva in afara de linii, puncte, vid, teroarea in care plutesc toate si eu.. eu fara corp, doar senzatia de eu.
nu stiu cum am scapat din haos, dar stiu ca ma voi intoarce. de fiecare data ma intorc..
.. sunt pe o strada aglomerata. merg printre oameni la care de abia ma uit, vazand mai mult o imbinare de forme si culori, asa cum vezi totul deformat pe geamul unui tren cu viteza foarte mare. si deodata ii vad ochii. in mine explodeaza totul, crapa, bubuie, implodeaza, big-bang. pot iubi! iubirea exista! o simt! o pot simti! e incredibil! nu crezusem niciodata. o aflasem in carti si filme si credeam ca acolo ramane.

Deschid ochii. sunt deja mare.. am aflat ca iubirea exista. astept sa traiesc imensitatea din vis, astept sa simt ca sufletul imi explodeaza, acum stiu ca e posibil. pana atunci.. indoiala ca mamaia n-a murit imi blocheaza mintea.. si frica de spatiul cu linii si puncte ramane, chiar daca ma intorc acolo tot mai rar…

si m-am intors tot mai rar, pana nu m-am mai intors deloc. a ramas amintirea.. din copilarie.

suntem ca niste muste idioate care se pocnesc de un geam deschis si se zbat si bazaie si iar se pocnesc, la cateva degete de libertate.
lumea se sprijina pe inertia asta stupida, pe miza ca vom continua sa ne lovim si sa ne lasam rahatul pe geam. iar cand unul reuseste sa scape, se simte atat de singur si de pierdut in universul nemarginit al posibilitatilor, incat se intoarce speriat si spasit in duhoarea calda a spatiului finit si familiar.

m-am surprins astazi transformata intr-un automat cu ochii goi. fara sa gandesc, plutind intr-un spatiu intergalactic perfect vid. cand am realizat ce fac m-am simtit parca tradata de mine insami; ca si cand mi-as fi furat cateva clipe din viata si le-as fi aruncat pe caldaram, lasandu-le sa se zbata si sa moara.

s-au disecat si si-au scos inimile si le-au pus una langa alta sa se asculte. sa-si aduca aminte..
au stat in ploaie si-au plouat peste lume cu lacrimi de sange. in jur totul curge. e toamna peste ei, in ei e toamna.
s-au sinucis cu mult timp in urma, atunci cand au devenit doi. au ramas cu caderea si cu amintirea unor strazi lungi si pustii, pline de frunze galben-ruginii.
‘de ce?’ pluteste intre ei.. ii priveste pleoapele grele si genele ude si isi simte mana atarnand neputincioasa in atingerea trista.
‘de ce?’ si ar vrea sa urle.. ar vrea sa fuga departe de tot. departe de orice ganduri, departe de orice simtiri, departe de cadere, departe de timp, departe de durere, departe de oameni, departe de sine.

puse pe rafturi

file din poveste

vizitatori

  • 26,464 hits
Advertisements