“Omul nu este o structura impietrita si durabila, ci mai degraba o incercare si o trecere; nu este nimic altceva decat o punte ingusta, periculoasa, intinsa intre natura si spirit”.

existenta se poate desena sub forma unei spirale. un continuu periplu printre aceleasi anotimpuri dintr-un cerc care nu inchide, ci trimite mai departe si tot mai departe.
spirala timpului a adus din nou primavara. si iata-ma iar pe drumul spre viata, pe drumul spre munti.

Codruta, Alexandra, Andrei, Bogdan, Cati, Ciri, Delia, Gabi, Luin, Sandu, Sem, our new friend from Belgium, si Miki. prieteni minunati si frumosi, chemati de glasul inaltimilor.


Cheia. Ciucasul ne asteapta, ii alergam spre creste. drum lung ca de poveste, imbratisat de crengi golase de copaci de-o parte si de alta. aici jos iarna s-a topit, facand loc dansului toamnei si-al primaverii: covor gros de frunze ruginii din care isi itesc capsoarele mii de ghiocei imaculati.
mai sus de cabana Muntele Rosu incepem sa inotam prin zapada moale si apoasa. ajungem sus. ah, ce priveliste se deschide! Ciucasul e impresionant, imi da senzatia de varfuri himalayene batute de vanturi care spulbera zapada. intre peticele imense de zapada calcam pe covorul de iarba uscata si tomnatica, cu miros inebunitor de fan uscat si incins de soare. imi vine sa ma arunc la pamant, sa-l imbratisez si sa-l sorb prin toti porii; mirosul asta de iarba uscata si de pamant reavan si incarcat de ploi si zapezi ma face sa turbez de placere. se simte clocotul de viata dezmortita, ca un vuiet de ape auzit cu urechea lipita de pamant. crestele sunt bantuite de neguri si ceata; inaintam parca printr-un timp primordial, cu stihii inca neimblanzite de prezenta omului. vantul ia zapada care cade, o invarte in vazduh si ii da forme inca negandite. suntem acoperiti de ceata, care isi ridica din cand in cand cate un colt, lasandu-ne sa intrezarim creasta pe care mergem si versantii magnifici de care suntem inconjurati. parem a fi intr-o lume arhaica, fara culori; albul zapezii, brazii negri si iarba maro, acoperite de un vazduh dens, incolor, stancile imense gri-caramizii, toate urla in mine cu glas ragusit de strabun, intr-un vuiet infernal al inclestarii mortii cu viata. imi clocoteste in sange, zagazurile mi-au fost smulse si sunt napadita de viata; as vrea sa ma intind pe pamantul ud si sa ma las absorbita cu sete. sa ma ridic apoi in zapada, munti, brazi, inalturi, sa fiu una cu ele. dar nu, inca nu. inca nu. pot doar sa-mi ridic bratele si sa urlu ‘ah, munti! ah, vazduh! ah, stanci!’.
dupa ce facem culmea Zaganu, cu varful Gropsoarele, incepem sa coboram spre poiana Stanii. am lasat in spate crestele, ne afundam in padurea care galgaie de dezmortire: ape susurand ce coboara din zapezile varfurilor, pãturi de ghiocei, noroaie si crengi golase de care se anina mii de picaturi de ploaie. totul acoperit de ceata care creeaza impresia de enchanted forest.
noapte. am pus corturile in vale, la marginea padurii. cantec la foc, apoi liniste. fosnetul noptii si al frunzelor uscate batute de vant. trosnet de crengi sub pasii nalucilor. varfuri negre de brazi si stele, puzderie de stele stralucind reci si eterne.
dimineata ne intampina cu mult soare. strangem corturile si pornim spre vecinii Ciucasului, muntii Siriului. urcam prin zapada, pana in pasul Boncuta. aici ne lasam rucsacii si coboram in Tabla Butii, la Cimitirul Eroilor. linistea mortii e cuprinsa intre zidurile de piatra peste care se intrezaresc muntii acoperiti de zapada. soarele abia razbeste printre brazii inalti crescuti la capul fiecarui mormant. doar fosnetul lor mai aminteste de viata. iesim infrigurati si ne intindem la soare; poate ca toti cei de acolo sunt undeva, dar locul nostru nu e cu ei, ci inca aici, in soare, intinsi pe pamantul cald si iarba uscata si inmiresmata. pasarile isi canta trilurile, vantul adie inganand si el incetisor si iarba fosneste de vietatile trezite la viata; daca exista un loc fara timp, atunci aici este. tinerete fara batranete si viata fara de moarte sa am, pentru a ramane in munti. dar timpul e in noi, nu ne putem desparti de el atata vreme cat inca mai avem nevoie de trupuri. de aceea ne grabim sa ne continuam traseul. lung drum si frumos, zi de primavara pana-n seara, strabatem toata Culmea Tatarutu, prin soare minunat, zapada mare, pajisti alpine si puzderie de branduse, firave si viu colorate, transparente precum un vis de primavara, ce se inalta spre cer ca niste maini intinse catre Dumnezeu. coboram si iar urcam prin paduri desfrunzite si incalcite de parca suntem pusi la o grea incercare. traseul e nestrabatut de anul trecut, doar marcajul cu dunga rosie mai aminteste de vreo prezenta a omului prin locurile astea. ne tot invartim prin labirintul de copaci si crengi, afundandu-ne in zapada pana la genunchi. suntem cu adevarat in salbaticie! ca o confirmare, poteca ni se intersecteaza cu niste urme enorme de urs, proaspete si provocatoare de exclamatii.
soarele se indreapta spre apus, dand reflexii calde si aurii cerului si zapezii. ajungem la Poarta Vanturilor, vegheata de o troiţa. lumina calda cade peste feţele imbujorate de vant si oboseala, insa fericite. coboram alergand spre Lacul Vulturilor, sau Lacul Fara Fund, cum mai e numit. “Una dintre legende spune ca aici veneau primavara vulturii pentru a bea apa ca sa intinereasca si tot aici isi invatau puii sa zboare. A doua legenda spune ca un cioban si-a aruncat bata in apa lacului si a plecat. Dupa un an de peregrinari isi regaseste bata in Dunare si, mistuit de dorul mioarelor si a locurilor natale, se intoarce acasa.” (alpinet)

Cum muntii se rãsun, soimii se adun,
Codrii se trezesc, frunzele soptesc,
Oasele trosnesc, stelele sclipesc, si-n cale se opresc
Na mesa de doi lai munti
Împlini de arbori fãrã frunzi
Între pietre nearse de soare
În lemne neroditoare
Lîngã tãul fãrã fund
Cu toiag despic cãrare
Ce mã poartã-n hãu de naltã zare

inca inghetat si tacut, albastru de lasarea serii, ma cheama la tarmul lui. atata liniste si atat de incremenit e totul, incat nu ma pot abtine si arunc o pietricica in apa, care formeaza timp indelungat cercuri ce pornesc spre toate marginile dezghetate. ating cu mana faţa apei, zambesc de racoarea ei si fug infrigurata spre cabana de langa lac, Cabana de vanatoare ‘Lacul Vulturilor’. suntem cu totii inghetati bocna si uzi din cap pana in picioare, asa ca nu stam pe ganduri si intram, lasandu-ne bocancii la intrare. e incredibil cata fericire poate provoca un felinar vechi aprins si focul din soba si un ceai cald. Sem canta, in limba lui, cu ochii inchisi. toti sunt toropiti de somn, in paturile calduroase. stau cu ochii inchisi, langa soba, ascultand acordurile chitarei. e un moment dintre cele perfecte asa cum sunt, fara nici o dorinta, ci doar cea de existenta in clipa aia.
adorm fericita langa Codruta, cu amintirea cantecului si a crestelor si in mirosul de lemne arse.
dimineata facem curatenie luna, poza de grup langa minunatul Lac al Vulturilor si urcam din nou pana la Poarta Vanturilor, de unde incepem sa coboram spre Lacul si Barajul Siriu. mai mult in fund decat in picioare, ne dam pe zapada pana ajungem in padure. prin frunze uscate si peste rauri si suvoaie, poteca ne tot duce, lasand muntii in urma. iata-ne la capatul Drumului, la capatul unor zile de vis, cu inima grea ca trebuie sa ne intoarcem in coliviile construite cu propriile maini.
suntem intampinati de tatal Codrutei, cu oua rosii, cozonac, vin si ţuica. e a doua zi de Paste. am petrecut cea mai frumoasa Inviere a Naturii. adevarat a inviat! ne minunam cu totii de cozonacul delicios si ne dam un pic sangele in clocot cu vinul rosu si bun, apoi ne urcam in masini pana in minunatul Nehoiu. strangerile in brate nu ar fi suficiente oricate ar fi pentru a-mi lua ramas bun de la Sem, Codruta si Ciri. Sem, speram din tot sufletul sa ne revedem in curand! a fost o adevarata incantare sa te avem printre noi. Codruta, ne-ai condus prin locuri de Rai, te iubim!
munti dragi, ramaneti semeti pana la urmatoarea intalnire. voi sunteti ‘acasa’. it was my way back home, too :).

Advertisements