a trecut fix o luna de cand n-am mai vazut muntii. o luna de cand n-am mai fost pe acasa.
dupa multa ploaie si multe zile friguroase soarele a inceput sa coloreze zilele, aducandu-mi aminte de ce iubesc atat de mult toamna. pentru ca toamna frunzele stralucesc galben auriu si rosu nebun, pentru ca toamna mangaie fetele oamenilor si parca acopera o parte din grijile sapate pe chipuri, le imblanzeste ca si cand ai lua o poza prea albastra sau prea verde si, intr-un program de editare, ai apasa pe ‘warming’. pentru ca toamna iubesc sa-mi fosneasca frunzele sub pasi. pentru ca toamna iubesc atat de mult atat de multe.

cu dor de munti, hotarasc vineri seara, pe 22 octombrie, impreuna cu charlie sandu, sa mergem a doua zi prin bucegi, sa facem creasta balaurului si la coborare poate brana aeriana, poate vedem noi la fata locului. iuhuuuu, nu-mi vine sa cred, maine am sa revad muntii!

zis si facut. sambata dupa-masa fac cumparaturile si rucsacul in graba si ma intalnesc cu sandu pe la 17:30 in gara. holbez un pic ochii cand aud cat a dat pe bilet (30 de lei @-) ), am o scurta vorba cu domnul nas si scap cu o treime din pret. ajungem in busteni odata cu noaptea scaldata de luna plina; ah, ce aer curat! si crestele se vad perfect, parca ne asteapta, semete si albe: jepii, caraimanul, costila, in lumina alba-albastrie si rece a lunii.
ajungem acasa la charlie, gatim (:)) ) cate o supa la plic si fuga-fuguta la somn.
duminica dimineata suntem lenesi nevoie maaaaaa( (:| )aaaaare si plecam in traseu abia pe la 9.
toamna, toamna, toamna!! ah, e minunat! padurea e acoperita cu un strat gros si fosnitor de frunze ruginii si printre copaci strabat razele calde care transforma totul intr-o feerie portocalie.














urmam traseul marcat cu triunghi rosu ce porneste din fata portii lui charlie si merge pe la baza versantilor, ajungand prin poiana costilei, pichetul rosu, prepeleac, malaiesti. eu n-am habar de unde incepe creasta balaurului si ma bazez pe orientarea sandelului.
dupa ce trecem de poiana costilei ajungem la intersectie: in fata pichetul rosu, stanga valea cerbului si dreapta poiana fanului; o luam la stanga, dupa indicatiile lui charlie; dupa vreo 15 minute, sandel se opreste si are o revelatie: suntem pe valea cerbului, nu e bine! :)) oooook, hai ‘napoi. reluam triungiul rosu pt putin timp, pana cand in stanga se deschide valea pe care trebuie sa intram: valea morarului. parasim traseul si o luam pe nemarcat, spre inaltimi.
dupa ce iesim din padure in fata ni se arata stanca alba si varfurile ascutite ale coltilor morarului. superb! si cand ma gandesc ca atatia ani am desconsiderat bucegii, din cauza ‘pantofarilor’ care iau cu asalt traseele obisnuite si platoul si mor pe capete, impiedicandu-se de vreo piatra, alunecand cu adidasii sau sfasiati de ursul pe care incearca sa-l hraneasca din palma.




charlie are idee si nu prea de locul in care tre sa o luam in dreapta, iesind din valea morarului si intrand pe creasta balaurului; dupa ce ne invartim in jurul cozii mai bine de-o ora, ne hotaram sa incheiem balaureala si sa urmam pana sus valea morarului, iar de acolo sa apucam balaurul direct de cap.
buuuun. cu o lene lunga si lata cat o zi de post, ne tragem ciolanele printre pietroaie, stanca inghetata si turturi care ne ameninta sa ne sparga tartacutele, din cauza soarelui care-i reteaza de la radacina.





iesim intr-un final in creasta, fiind intampinati de un soare teribil si de un vant si mai teribil, pe care ne putem sprijini la 45 de grade :))
atmosfera foarte clara si curata aduce exclamatii admirative din partea fotografului din charlie, care trage cu obiectivul intr-un rond de orizont: costila, omu, culmea tiganesti, in departare piatra craiului, iezer, fagaras, postavaru, baiului, ciucas.

























ne infofolim bine si pornim sa imblanzim balaurul.
coboram si tot coboram pe coama unduita, luminata de ultimele raze ale soarelui; trebuie sa ne grabim sa ajungem jos, pe traseul cunoscut, inainte de caderea noptii. mai avem vreo 2 ore si ceva de lumina, deci, credem noi, stam bine.
ajungem la un moment dat, dupa vreo ora de coborat, la un varf stancos; sandu o ia in stanga iar eu, dupa ce stau un timp in cumpana, intrebandu-ma daca nu cumva se ocoleste prin dreapta, il urmez. ajungem deasupra unei vai, printre jnepeni; tot mai mult inclin sa cred ca nu mai calarim nici un balaur, insa charlie gaseste argumentul zdrobitor al trecerii cuiva pe aici: un muc de tigara! :))
incepem sa coboram in vale; e din ce in ce mai limpede ca nu mai suntem pe traseu, oricat de nemarcat ar fi el. dar pentru ca e foarte tarziu, ne hotaram sa continuam coborarea, care pare destul de inclinata, insa ok.
tinandu-ne de peretii din dreapta si din stanga, coboram valea pietroasa ca niste muntomani turmentati, vaitandu-ne de picioare si rugandu-ne sa nu ne apuce noaptea prin ‘ceste pustietati.
ajungem destul de jos, valea pe care coboram largindu-se (rasturnandu-se intr-una mai mare); iuhuuuu! recunosc locul! acolo, jos, e traseul pe care am mers de dimineata, intr-un punct mult mai sus decat l-am parasit noi, pogorandu-ne acum de undeva de pe langa valea bucsoiului.
ne afundam prin hatisuri de copacei chirciti si jnepeni, agatandu-ne de crengi de cate ori apucam, in locurile in care panta e prea abrupta. se intuneca si ne aprindem frontalele; am ajuns destul de aproape de padure si de traseu, dar valea e tot mai abrupta si ne aduce pe margini de ‘gauri’, dupa cum le zice charlie, bombanind. ocolim, mergand mult in stanga, intrand in jnepeni pana la gat.
in dreapta se vede rasarind o luna incredibil de mare si de rosie, printre copaci.
in sfarsit, coborarea se imblanzeste si descoperim, printre balarii, poteca lata si bine batatorita. fiiiu!
urmam cuminti si constiinciosi traseul, urland, tipand, fluierand din toti plamanii, dandu-le de stire ursilor ca au vizitatori. in juma de ora suntem la pichetul rosu si in alte cateva minute suntem la usa inchisa a cabanei poiana izvoarelor, renuntand nu foarte bucurosi la ceaiul planuit.
in compania latratoare a cainilor de la cabana, parasim teritoriul si ne intoarcem la traseu, urlete si fluieraturi; tot palavragind ca sa uitam de ursi si dureri de picioare, facand piruete printre baltoace si noroaie, in juma de ora ajungem la panta prostului de deasupra gurii diham, o coboram catinel-catinel si iata-ne lafaindu-ne dosurile pe bancuta de langa drum. fumez pana la cotor doua tigari, multumita de iesirea frumoasa si obositoare de azi. tin o matza colorata in brate si o mangai, cu mintea alergand pe creste scaldate de luna plina.
dupa ce ne rasfatam cu niste smochine, ne ridicam tinandu-ne de sale si, dandu-ne cu parerea asupra infatisarii proprietarilor ochilor multi, lucitori si curiosi ce ne inconjoara de-o parte si de alta a drumului, ne pornim fluierand spre busteni.
ora 22:30, ajungem la charlie’s home. terminati, benchetuim cu supa la plic, silva neagra si ceai de ‘fructul iubirii’ ( =)) ), dupa care cadem rapusi intr-un somn binemeritat.
dimineata de luni ne gaseste cu ochii bulbucati, alergand dupa tren si picotind ca niste babe pe scaunele comfortabile de rapid ale cfr-ului. din busteniul insorit ne trezim intr-un bucuresti ploios, gri si mohorat.

home sweet home, pana la urmatoare revedere, ramai cu bine!

Advertisements