baraka

First God made heaven and earth. The earth was without form and void, and darkness was upon the face of the deep; and the Spirit of God was moving over the face of the waters. And God said, “Let there be light”; and there was light.

Genesis 1:1

Himalaya, Zeita-mama a Pamantului. Everest. Nepal.
Vuietul vanturilor batand zapezile neatinse ale piscurilor. Linistea eternitatii, adancita din cand in cand de tipatul vreunui vultur din inaltimi.
O maimuta contempla peisajul; apleaca privirea intr-un mod izbitor de uman; inchide ochii.
Baraka.
‘Baraka’ inseamna ‘binecuvantare’. Filmul ‘Baraka’ este o multumire pentru lumea binecuvantata in care traim.
Omenirea a simtit intotdeauna nevoia de a multumi pentru pamantul pe care pasii sai il calca, pentru razele soarelui, pentru sansa de a exista.
Nemiscarea unei batrane dintr-un oras al Nepalului, preotii prosternati in fata Zidului Plangerii, musulmanii cufundati in dansul lor rotitor, singuratatea unui credincios ce ingenucheaza in fata Meccai si a altuia in fata Sfantului Mormant, un credincios budist ce-si murmura in tacere si solitudine rugaciunile, un batran japonez fara varsta contempland in nemiscare pietrele din curtea unui Templu, ramasitele grandioase ale culturilor stravechi, dansurile si invocatiile halucinante ale putinelor triburi ramase prin America, Africa si Australia…. toate se ridica intr-un murmur de rugaciune si de multumire catre Creator.
Dar iata ca armonia e dintr-o data sparta de un ferastrau electric patrunzand adanc in trunchiul unui copac. Milioanele de insecte locatare incearca sa se salveze, simtind primejdia. Copacul cade.
Privirea disperata si neputincioasa din ochii unui sef de trib brazilian vorbeste despre marginea haului pe care se vede pe sine insusi.
Si nebunia incepe. Pe masura ce minunile sunt inlocuite de distrugere, saracie si tristete, ochii ti se umplu de lacrimi.
Imagini-pattern obsedante, halucinante iau locul naturii. In nebunia repetitiva a lumii, un calugar budist face pasi marunti si nesiguri, sunand dintr-un clopot (parca pentru a incerca o imposibila desteptare) si ascunzandu-si privirii plaga vie ce-l inconjoara din toate partile cuibului uman numit oras.
O imagine terifiant de apersonalizata asupra omenirii, cu milioane de puncte colorate grabindu-se catre moarte si alte milioane de puncte grabindu-se sa ia locul celor care mor (nasteri si morti devenite brusc inutile si daunatoare, privite de la o scara atat de mare), se transforma treptat intr-o respiratie greoaie si bolnava: respiratia unei Planete Albastre pe cale sa se sufoce. Planeta Mama urland mut si disperat.
Fiori iti cutremura carnea. Locurile vazute anterior in lumina minunii sunt privite din nou, in umbra disperarii.
Sute de oameni cautand in groapa de gunoi a orasului Calcutta, oameni dormind pe strazi, imbratisati, familii fara adapost, copii cersind. Privind un om in ochi, faci primul pas spre a-l cunoaste. Cand privirile insa poposesc mai mult decat in mod normal una asupra celeilalte, se face un acord ciudat si tacit de deschidere si cunoastere a sufletului. Suntem pusi brusc in fata unor suflete chinuite, privirea staruind minute in sir in ochi tristi, muti, disperati.
Perspectiva anihilarii trece de la distrugerea naturii la cea a autodistrugerii. Pete de sange ce nu mai pot fi sterse pun pe frunti peceti de criminali.
Peste toata durerea, omenirea isi cauta alinarea intorcandu-se la credinta, inaltand rugi de iertare si de cainta.
Imagini ale unor lumi apuse, vazute de data asta sub umbra noptii si sub licarul stelelor, aduc gandul iminent ca evolutia si cunoasterea inseamna moarte si autodistrugere. Sau poate poarta catre alte universuri.
Un film cutremurator.
Un film departe de a putea fi cuprins in intregime in cuvinte.