Atât de incredibilă e diferenţa dintre locul în care sunt acum şi locul în care eram ieri încât pare că o rafală puternică de vânt ar fi deschis o fereastră a gândului precum cea a lui Renee Margritte şi m-ar fi propulsat într-o lume de basm plină de culoare şi frumuseţe. Apoi ferestrele s-au închis, lăsând în urmă amintiri dureros de dulci.
Maramureş! Ce cuvânt duios, păstrat atât de adânc în mine încât mi-e sacru. 9 ani au trecut de când mă îmbătasem ultima data cu frumuseţea lui.
Şi iată-mă în trenul Bucureşti-Baia Mare împreună cu Rox, Ana, Adi şi Horia. Ne îmbrăţişăm şi ne pupăm prietenii veniţi să ne ureze ‘excursie faină’: Andra, Diana, Claudia, Brânduşa, Luin.

01


Peronul Gării de Nord rămâne tot mai în spate, cu ecou de rămas-bun şi răgnete de ‘Treceţi batalioane române Carpaţii’.
Trenul fuge cu noi prin noapte, lăsând în urmă un Bucureşti mohorât şi apăsat de o toamnă fără rost.
După nelipsita cântare ne punem pe somn, lăfăindu-ne în sacii de dormit în două compartimente.

02

Printre visele legănate şi cu scrâşnete de tren auzim pe la 7 dimineaţa un glas ghiduş de fată: ‘Aaah, în sfârşit, iată-vă! V-am căutat prin tot trenul!’ E Laura, care tocmai s-a urcat din Bistriţa, un pic dezamăgită că noi dormim în loc s-o aşteptăm ieşiţi pe geamuri şi zdrăngănind din chitară.
Am evadat din negură. Trenul fuge printre dealuri molcome mângâiate de soare şi înviorate de roua dimineţii.
Ajungem în Baia Mare cu întârziere de vreo oră, facem câteva cumpărături, constatăm că oraşul în sine e anost dar oamenii sunt foarte curioşi de provenienţa şi destinaţia indivizilor cu rucsaci în spate şi bocanci în picioare şi în cele din urmă ne urcăm într-un autobuz în care moţăim mai bine de-o oră, inhalând praful ce dansează printre razele de soare, până dincolo de Târgu Lăpuş, în Groşii Ţibleşului. Aici ne aşteaptă Marius, care e de-al casei, din Târgu Lăpuş.
Deşi pare imposibil, îndesăm toţi şase rucsacii peste cel al lui Marius în portbagajul Fordului cu care venise, îi legăm bine şi ne înghesuim cu toţii în maşină, trei în faţă şi patru în spate, dintre care Laura cu picioarele în maşină şi restul ieşind pe geam.
Hurducăind din greu, băieţii dându-şi cu părerea ‘acu a fost toba’, ‘acu au fost pragurile’, ‘acu a fost cuiu’ despre zgomotele şi bufniturile create de interacţiunea autovehiculului cu solul, mergând pe lângă maşină unde situaţia devine critică, parcurgem vreo 8 km din cei 9 care ne duc la baza traseului spre Vf. Ţibleş.

03

04

Coborâm în grabă din maşină, uitându-ne la ea ca şi când ar fi gata sa explodeze din clipă în clipă. Le plângem un pic de milă rucsacilor a căror culoare nu se mai distinge, îi scuturăm bine şi pornim voiniceşte la drum pe traseul foarte proaspăt marcat cu dungă albastră şi punct albastru.
Şi de bine ce pornim, dăm chiar la intrarea pe potecă de un rai al murelor gigantice şi coapte de-ţi lasă gura apă.

05

06

Îmbuibaţi, mânaţi de Rox ‘hai-hai, hai-hai’, începem urcuşul. După ce urcăm un pic prin pădure ieşim într-o şa întinsă şi acoperită de iarbă, cu o privelişte feerică asupra munţilor Maramureşului ce se pierd în depărtare în stânga şi cu Vf. Ţibleş tronând în dreapta. Ne tolănim în iarbă şi sorbim frumuseţea scăldată de soare ce ne înconjoară. Descoperim poza şi poziţia perfectă şi facem fiecare câte o poză identică.

08

09

10

11

12

13

Continuăm apoi urcarea şi ajungem într-un final la refugiul Arcer, unde hotărâm să rămânem, pentru că e deja seară.
Ne tragem un pic pumni pentru că nu am luat apă de jos, crezând că o să găsim pe traseu, iar acum nu mai avem nici un strop. Eu, Ana şi Laura pornim în căutarea unui izvor, în timp ce băieţii încep sa strângă lemne de foc.
Cu urechile ciulite după vreun susur de apă, uşoare şi voioase fără rucsaci, urcăm ca din glonţ prin pădure, până când Laura vede un firicel de apă. Vesele nevoie mare, ne horărâm să facem vârful şi să ne întoarcem după isprava asta cu apă. Ne continuăm traseul ţopăind până când ieşim din pădure şi intrăm într-o vale largă şi abruptă prin care curge un izvor ceva mai îndrăzneţ decât cel de dinainte. Abandonăm idea noastră măreaţă de cucerire a vârfului când vedem că e destul de urcat iar soarele stă să apună.
Recuperăm sticlele lăsate la primul izvor, le umplem şi privim apusul superb ce se lasă peste munţi, regretând că nu am luat aparatul foto. Ne luăm toate trei în braţe şi începem să cântăm pentru apus şi pentru munţi, fericite că suntem aici.

13.1

Dau peste noi câţiva flăcăi care coboară de pe Ţibleş, marcând traseul cu dungă albastră şi care ne confundă de la depărtare cu nişte iele; începem să râdem şi o zbughim la refugiu, unde băieţii au strâns ditamai stiva de lemne şi încingem un foc zdravăn. Odată cu noaptea ajunge la refugiu şi dunga proaspătă şi albastră, împreună cu băieţii, care poposesc un timp la focul şi cântecele noastre frumoase. Cântăm până târziu în noapte, dogoriţi de foc, până terminăm lemnele.

14

După multe combinări, permutări şi aranjamente cu corturi, refugiu, mansardă, urşi, vipere, păianjeni, rezervaţii de urşi, elefanţi, girafe şi alte jivine, ajungem la varianta finală în care ne suim toate bagajele în mansardă, căţărându-ne pe scara de lemn din refugiu şi întindem sus cele două corturi.

15

După ce tragem o cântare pe cinste şi aici, în corturile din mansarda din refugiu, ne punem pe somn, nu înainte de a ne înnobila între noi cu apelativul de ‘cortişti’.
Telefonul meu sună la 6:30 fără să-l bage nimeni în seamă şi noi ne trezim pe la 9, ne pogorâm din pod cu tot calabalâcul, îmbucăm câte ceva în grabă şi o tăiem spre vârf, pe dunga albastră, lăsând rucsacii la refugiu.
Gâfâim cu limbile de-un cot pe urcarea pieptişă de la izvorul de la care luasem apă cu o seară înainte.

16

Eu mă încăpăţânez să nu mai fac nici o pauză şi ajung pe creastă cu răsuflarea tăiată. Ce privelişte mă aşteaptă! Sunt înconjurată de valuri albastre dantelate de munţi. Se văd toţi munţii Maramureşului, cu Rodnei şi al său Pietros tronând în depărtare.

16.1

Pornesc pe creastă în stânga, spre vârf, culegând afine şi albăstrindu-mi mâinile şi gura. Ajung sus, mă întind pe pietre şi mă pierd în depărtări. Frumos. Şi atâta linişte. Atâta regăsire…
Când ajung toţi facem poze de grup pe vârful care începe să-şi piardă din credibilitatea numelui de Vârf Ţibleş după ce observăm în dreapta crestei un vârf cu o cruce. Ne hotărâm să-l facem şi pe el, ca să fim siguri că n-am ratat vârful. Ajungem şi pe al doilea Ţibleş, unde cântăm pentru prietenii care nu sunt cu noi. După ce facem grămadă de poze ţopăite şi ne zgâim la burţile care ne ies din ele, pornim pe drumul de întoarcere, care ne readuce pe primul vârf Ţibles, nu înainte de a ne îndopa până la refuz cu afine muuulte şi uriaşe. Ajunşi sus aflăm de la nişte turişti că cel pe care suntem e Vf. Arcer iar celălalt e Ţibleşul.

17

18

19

Ne întoarcem la refugiu pe punct albastru, marcaj nerefăcut încă, ţopăind din stâncă în stâncă, cu o privelişte minunată asupra văii şi încurcându-ne prin jnepenişul de pe traseul accidentat şi abrupt, plin de stânci, copaci căzuţi, afine şi pânze de păianjen.

21

23

La refugiu ne reîntâlnim cu băieţii veniţi să termine treaba, refăcând şi marcajul pe care tocmai coborâsem noi. Ne spun că sunt de la ‘Ecouri verzi’, le povestim şi noi un pic despre Anotimpul 5 şi o tăiem pe traseul de întoarcere. Ana îşi suceşte glezna şi Marius ne uimeşte cu trusa lui de prim-ajutor foarte bine pusă la punct.

24

Cu Ana şchiopătând într-un picior jumate şi două beţe şi noi sărind ca nişte capre dintr-o parte în cealaltă a potecii, după tufele de mure, ajungem la maşină. O burduşim la fel ca la venire şi ne urcăm iar claie peste grămadă; suntem din nou într-un nor de praf, ba în maşină, ba pe lângă, mai pocnind pragurile, mai trosnind toba, cu un ciobănesc gata să îi sară lui Marius în poală şi cu Ana trebuind să-şi ridice fundul din când în când pentru ca domnul şofer să poată schimba viteza.
Ciorchine exotic de oameni după care toţi localnicii întorc capetele, trecem de Groşii Tibleşului. Depăşim o Dacie goala şi Marius îi face semn şoferului, care opreşte speriat; le descărcăm pe Laura şi Rox şi le expediem în Dacie şi le recuperăm mai în faţă, unde eu, Ana şi Marius ridicăm degetul mare pentru a face autostopul. În câteva secunde opreşte o maşină care ne lasă pe mine şi pe Ana în Târgu Lapuş, unde ne regrupăm si ne înşirăm lângă şosea pentru ‘ia-mă nene’. Avem noroc pentru că Marius e băştinaş şi primii trei (Rox, Laura, Adi) sunt luaţi de un prieten de-al lui, urmând să ne întâlnim cu ei în gara din Baia Mare. După ceva timp ne suim şi eu, Ana şi Horia într-un microbuz cu un nene şi cei doi băieţei ai lui. Ne luăm rămas bun de la Marius, mulţumindu-i pentru traseul minunat în Ţibleş şi începem să gonim pe cei 40 de km ce ne despart de Baia Mare. Se lasă seara; apusul roşu, dealurile albastre, fumul ceţos ce pluteşte peste sate, bivolii mergând pe mijlocul şoselei, bătrânele cu opinci, fuste înfoiate şi mâinile în şolduri, toate astea ne fac să gândim uimiţi ce ţară minunată avem şi cât de departe suntem, cocoţaţi în oraşele noastre de beton, de tot ceea ce face sufletul să zboare liber.

25

Baia Mare ne întâmpină de departe cu miile de luminiţe strălucind în noapte; îi dau şoferului 10 lei, mulţumindu-i şi primind câteva indicaţii despre direcţia în care trebuie să mergem spre Sighetu Marmaţiei. Ne întâlnim şi cu ceilalţi şi mergem într-o staţie de autobuz ca să aşteptăm 8-ul ce merge până în Baia Sprie, la vreo 15 km de Baia Mare. Deşi e sâmbătă seara şi numai ora 8, oraşul e adormit; aşteptăm vreo juma de oră pâna ne urcăm în 8 şi ne trântim obosiţi pe scaune. Coborâm la capăt, după vreo juma de oră de mers, la ieşirea din Baia Sprie, într-o noapte adâncă şi pustie, cu câte un lătrat de câine în depărtare şi cu o şosea în faţă, neagră, goală şi lungă de 55 de km până în Sighet. Începe să ne cuprindă îndoiala că va veni cineva cu o maşina mare şi încăpătoare care să ne ia pe toţi şi să ne lase în Sighet; ne învârtim un pic în loc nehotărâţi, cerem apă unei tanti ieşită într-o curte şi suntem uimiţi de refuzul brutal, ne gândim dacă să bem apă din râul care curge pe lânga şosea, ne hotărâm că mai bine nu şi începem să mergem prin beznă, făcând semne la rarele maşini şi înjurând câinii care întreţin atmosfera. Ieşim din orice urmă de civilizaţie şi ne îndreptăm prin beznă spre pădurea sinistră deformată de noapte prin care trece şoseaua; de o parte şi de alta se întrezăresc dealuri împădurite. După vreo 15 min de mers în care opresc vreo 2 maşini ce mergeau în alte direcţii decât ne trebuia nouă ne hotărâm să ne întoarcem la marginea oraşului şi să punem corturile lângă şosea, lăsând autostopul pentru dis-de-dimineaţă. Zis şi făcut; ne învârtim un timp căutând loc de cort, pe care-l găsim chiar unde coborâsem din autobuz. Întindem tabăra, mâncăm, împărţim ultimele picături de apă în 6 guri mici şi adormim frânţi.
Ne trezim la 7:30 cu gâtlejurile uscate şi amuzaţi de priveliştea şoselei din faţa corturilor; mă gândesc că am putea sta în cort şi ridica degetul de acolo pentru autostop, sau am putea înfige o pancartă pe care să scrie ‘Sighet’ în faţa cortului şi noi să ne culcăm la loc liniştiţi. Propunerea mea e întâmpinată cu hohote de râs, spre tristeţea mea, şi începem să strângem calabalâcul.

26

Sărim în sus de bucurie când aflăm de la un nenea că la 100 de metri de noi e un izvor. Şoferul unui 8 care tocmai întoarce îmi zice că pe la 8 jumate trece un microbuz spre Sighet. Şi iată-l! Da, scrie pe el Sighetu Marmaţiei. Ne urcăm în el crăpând de bucurie şi suntem întâmpinaţi de nişte munţomani de la Opaiţul Rodnei pe care trebuie să-i refuzăm cu tristeţe atunci când ne invită să urcăm cu ei pe Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi. Îi vrăjim cu buna noastră dispoziţie şi cu cântecele noastre, facem schimb de adrese virtuale şi ne despărţim cu părere de rău.

27

Noi ne continuăm cântarea, în timp ce în faţă ni se deschide ca o comoară adevăratul Maramureş; ne uităm vrăjiţi pe geamuri: case maramureşene din lemn negru, împletituri de nuiele, porţi uriaşe şi sculptate, fântâni cu cumpene înalte, oale atârnate pe pereţii caselor, garduri scunde şi împletite, oameni mergând la biserică, gătiţi în straie populare colorate şi ţesute şi înflorate şi brodate şi croşetate care mai de care mai minunate. Şi peste toate, Timpul care pare încremenit şi subjugat de omul simplu şi veşnic.
Ne simţim copleşiţi de noroc atunci când aflăm că nu trebuie să mai schimbăm în Sighet pentru a merge încă 15 km până la Mănăstirea Bârsana, pentru că microbuzul merge direct acolo.
Pe la ora 9 jumate ajungem, tocmai când clopotele cheamă credincioşii la slujba de duminică. Trecem pe sub intrarea bolită şi în faţa ochilor ni se arată mănăstirea în toată splendoarea ei: biserica înaltă din lemn, chiliile rupte din poveşti, pline cu muşcate roşii la ferestre, aleile pavate ce şerpuiesc printre miile de flori multicolore, râul şi podul dorinţelor, încărcat cu flori, merii aplecaţi de greutatea roadelor şi iarăşi flori, flori de toate soiurile şi de toate culorile, o nebunie de culori.
Ne învârtim pe toate aleile şi ne oprim pe la toate minunăţiile de chilii ca să facem poze, ne umplem buzunarele şi burţile cu mere, facem poze bătrânilor îmbrăcaţi în cămăşi brodate şi opinci, ne zgâim la copiii roşii în obrăjori şi gătiţi ca nişte păpuşi şi ne plimbăm pe o punte lungă şi subţire din scânduri, făcând droaie de poze.

28

29

30

31

32

33

34

DSCF3979

P1040506

P1040511

35

36

Pe la 11 suntem din nou în şosea cu ‘ia-mă nene’ şi într-o oră ne regrupăm cu toţii la Muzeul Satului Maramureşean de la intrarea în Sighet; ne lăsăm rucsacii la intrare, plătim câte 2 lei pentru că suntem studenţi şi elevi şi pătrundem în superba lume a satului vechi maramureşean; îl vrăjim pe nenea de la intrare cu chitara noastra şi avem parte de o cântare foarte faină, cu mult suflet; ne însoţeşte apoi pe colinele verzi presărate cu case vechi de câteva sute de ani, cea mai veche având 400, şi ne povesteşte despre îndeletnicirile şi obiceiurile din casele moroşenilor, explicându-ne întrebuinţările tuturor obiectelor, camerelor şi construcţiilor.
E copleşitoare frumuseţea detaliilor şi al totului format de detalii; porţi încrustate cu modele, hambare împletite cu atâta migală, garduri superbe din împletituri de nuiele, fântâni, case în care te întâmpină din nou izul timpului vechi şi veşnic peste care omul e stăpân, timpul care nu loveşte, pentru că tot ce e trebuie să fie şi tot ce vine trebuie să vină, timpul care împacă viaţa cu moartea, timpul care domoleşte bucuriile şi tristeţile, contopindu-le, făcând omul nemuritor cât trăieşte, pentru că aşa trebuie să fie, şi întorcându-l în natura-mamă când moare, fără regret, pentru că aşa e dat.

P1040592

P1040525

P1040533

P1040534-1

P1040542

P1040546

P1040566

P1040567-1

P1040569

P1040577

P1040586

Pe la 1 jumate ne despărţim: eu vreau să-mi vizitez nişte vechi prieteni dintr-un sătuc numit Mănăstirea, la vreo 17 km de Sighet şi Rox şi Ana vor să vină cu mine, iar Laura, Adi şi Horia merg la Memorialul Durerii din Sighet.
Ieşim în şosea cele trei fete cucuiete şi aşteptăm să ne ia cineva cu maşina; deja ne-am obişnuit cu autostopul roditor din Maramu şi suntem foarte încrezătoare; într-adevăr, în câteva minute opreşte un nenea care ne duce până în Vadu Izei; stăm câteva minute şi aici cu mâinile întinse şi, spre amuzamentul nostru, opresc doi băieţi într-o maşină tunată, cu geamuri fumurii şi cu muzica la maxim. Ei merg în Ocna Şugatag, deci ar trebui să ne lase undeva cu câţiva km mai înainte, dar, printre bubuiturile muzicii şi scrâşnetul maşinii pe şosea în depăşiri jmechere, auzim: ‘hai mă să ducem fetele, că nu e departe’; începem să râdem încântate. Cu un balans d-ăla de maşina joasă şi bengoasă, ajungem direct în faţa porţii prietenilor mei, o poarta mare şi lată şi frumos sculptată, dincolo de care se văd casele bătrâneşti din lemn negru, spre încântarea Anei şi mai ales a lui Rox. Le mulţumim frumos băieţilor şi în câteva momente le îmbrăţişez pe cele patru fete frumoase şi parcă trase la xerox, chiar dacă numai două sunt gemene: Maria, Ioana, Ileana şi Ana şi pe mama lor, Maria.
Aflu că în urmă cu o zi l-au înmormântat pe Bunicul, dar feţele le sunt senine şi zâmbesc sincer; viaţa curge, vieţi se nasc, vieţi se curmă. Ne ospatează cu mâncare şi prăjituri delicioase de-ţi mănânci şi degetele, făcute de fete. Simţim cum ne iese pe urechi şi ne punem frâu cu greu să urmăm îndemnurile gazdelor de a ne îmbuiba în continuare; admirăm barşoanele pentru gât făcute din mărgele minuscule, cu modele foarte frumoase şi le lăudăm pe fete; mergem apoi să vedem bisericuţa înaltă de lemn despre care Rox întreabă dacă e biserică pe bune, lăcaşul aducând a exponat de la muzeul satului.
Le cântăm fetelor în curtea bisericii, întinse pe iarbă, apoi mergem la casa bătrânească, o salutăm pe Bunica şi, îndemnaţi să mai venim pe la ei, ne luăm rămas-bun de la toţi, îmbrăţişându-ne.
Suntem la limită cu timpul, dar avem noroc, ca de obicei, luându-ne imediat un microbuz salvator. Şi după ce ne face ‘bucureşteni zăpăciţi care nu ştiu de capul lor’, şoferul se abate de la treaba lui şi ne duce până la gară, spre adâncile noastre mulţumiri.
Luăm bilete şi ne urcăm în tren; Laura, Horia şi Adi ne povestesc despre vizita la Memorialul Durerii, muzeul victimelor comuniste, fosta închisoare din Sighet: o buba neagra a istoriei, dovada vie de durere si lacrimi. Pereţii trişti în care sunt încrustate miile de vieţi curmate în spatele lor, spitalele psihiatrice în care erau aduşi aşa-zişii oponenţi ai regimului, centrele de muncă forţată, paginile de istorie comunistă, mărturiile scrise ale victimelor, zbuciumul sufletelor creatoare cărora le voiau a fi taiate aripile (poezii scrise pe fâşii de pansamente), celulele în care au murit Iuliu Maniu si Gheorghe I. Brătianu, toate astea dau fiori.

SDIM3962

P1040596

P1040609

După ce avem parte de pagina asta întunecată de istorie ne descreţim frunţile prin cântec. Urlam cât ne ţin rărunchii, dansăm si ne cocoţăm pe grătarele de bagaje. După ce ne luăm rămas-bun în Bistriţa de la Laura, care pleacă pe ritmuri de ‘Treceţi batalioane române Carpaţii’, ne punem pe sforăit si deschidem ochii tocmai în Gara de Nord.

P1040635

P1040658

Ne strângem tare tare în braţe.. e luni şi ne întoarcem în oraşul sumbru, însă când închidem ochii zâmbim, privind imagini cu dealuri verzi pline de meri, căpiţe si frumuseţe dumnezeiască.
Am fost din nou împreună în Anotimpul 5!

Advertisements