You are currently browsing the tag archive for the ‘pustiu’ tag.

Timpul i-a dat o palmă. s-a cutremurat; frică şi groază şi o senzaţie grotesc de familiară de prăbuşire. Fiinţa nu mai e. a fost vis, altă viaţă, poate o utopie. membrana-inveliş e sfâşiată şi zdrenţuită. a rămas în ea ca într-o casă părăsită, ca într-o ruină blestemată. îşi târăşte oasele şi pieile zbârcite printre pereţii pe jumătate căzuţi, prin cotloane întunecoase. de multe ori se loveşte de amintiri ruginite şi urlă de durere. nu mai curg lacrimi, totuşi mâna scheletică şi îmbătrânită se duce spre ochii adânciţi în orbite. au plecat până şi fantomele; umbra care se răsuceşte între viaţă şi moarte e aproape ştearsă şi bântuie prin lumi. şi totuşi e vie. e ea însăşi o bătaie de inimă, o răsuflare, o amintire. se izbeşte de ziduri înnebunită, se agaţă de lumina fiecărei noi zi. se loveşte cu pumnii în piept şi hohoteşte amar fără lacrimi. în exterior dinţii clănţănind de groază se transformă în rânjet sinistru de hilar. îşi acoperă zbârciturile cu roşu aprins şi ascunde sub flori hăul morţii deasupra căruia dănţuieşte.

puse pe rafturi

file din poveste

vizitatori

  • 25,985 hits