am creat o pagina noua pe blog, unde o sa umplu de cantece faine si dragi mie. e destul de nesuferit faptul ca nu pot adauga posturi in acea pagina, pt ca se comporta ea insasi ca un simplu post. mai au de lucrat un pic cei de la wordpress la capitolul asta 
. asadar.. o s-o tot editez, adaugand cantecele, cel mai recent adaugat fiind primul.
ascultare placuta!
trecut. prezent. viitor. prezentul nu exista, e o notiune pur fictiva. viitorul? viitorul iata-l, e deja trecut. cuvintele pe care le astern sunt deja trecute, strecurate prin sita mintii, cantarite, etichetate, cosmetizate, poate sunt deja minciuni. intreaga existenta se invarte in jurul recompenselor, a recoltei. adica a trecutului. deci unde-i morala? unde tre sa ma asez si ce fel de lentile tre sa-mi inoculez ca sa pot vedea intregul ansablu si sa-mi pocnesc una peste frunte, exclamand uimita de cat de evident era: ‘aaaaaaaah, da, asta era! de aia totul!’. am apucat de gat trecutul, mi-am lipit gura de gura lui si am tras atat de tare incat i-am smuls sufletul si l-am inghitit, pentru o secunda. dar si l-a tras inapoi, descusandu-l pe-al meu. pedeapsa pentru ca tanjeam dupa prezent.
ieri, o particica pe care o credeam pentru totdeauna in prezent, careia nu-i facusem loc in alta parte decat in prezent si viitor, s-a mutat in trecut. a plecat precum o bataie de aripa de fluture.
astazi mi-am facut mie insami loc in trecut.
coloana sonora: io – Vama Veche
valuri.. liniste. valuri.. liniste. valuri.. liniste.
da, iar mi-e dor de mare.
au trecut zile frumoase si nebune. am fugit o saptamana de acasa. ne-am sarutat sub vasc, ne-am imbatat CRACI (vorba codrului) trei zile la rand, ne-am tavalit despuiati prin zapada, ne-am turnat whiskey, vin, cola, vodka, cafea etc in cap si-apoi am dat din plete, ne-am destrabalat, am cantat afara la foc, sub luna plina si cerul plin de stele, ne-am dat cu rapelul si tiroliana, ne-am tuns cu stopul, am urcat pe munte, am gatit, am picat si in rau, impinsi de alcooale, am baut din olitza cu polonicul, am dezbracat baietzii si i-am frecat cu zapada, am fost insetati dupa trecerea monstrului marin, am ras, am hohotit, am ras cu lacrimi..
a trecut, au ramas zambete de amintiri. si peste toate, trosnetul lemnelor din soba si mainile intinse dupa caldura flacarilor.
’si parc-un dor de viata toata/ m-a prins privind in urma lui…’
“Stai acolo, la mai putin de 2 metri.. Ce sunt 2 metri?
O cãlãtorie insignifianta pentru orice fiintã umanã.
Ei bine, pentru mine, acei 2 metri care mi-ar fi necesari sã mã îndrept spre tine,
sã fiu capabil sã te ating,
sunt o cãlãtorie imposibilã, o himerã, un vis.
De aceea îmi doresc moartea.“
marea dinauntru. marea dinauntru in care se scufunda. adanc. tot mai adanc. marea i-a dat viata, marea i-a luat-o, transformandu-l intr-un spectator al vietii. invatandu-l sa planga zambind..
ramón sampedro e paralizat de la gat in jos de 28 de ani. e prima persoana din spania care solicita eutanasia. si lupta pentru cauza sa.
pana atunci, privirea i se indreapta spre fereastra deschisa peste care flutura perdeaua batuta de vant. mana inlatura cearceaful, picioarele se aseaza pe podea. alearga spre fereastra deschisa.. sare.. se prabuseste.. se inalta.. zboara vertiginos peste ape, paduri, vai, dealuri.. si iat-o! marea nesfarsita, mereu unduitoare, cu valurile ei inspumate ii inunda privirea. si ea! ea e acolo, pe plaja.. alearga.. o ajunge.. o atinge.. buzele se cauta insetate.. ah.. atat de aproape de mirosul ei inebunitor! atat de aproape!
atat de adanc scufundat in vis! cu fiecare zi care trece devine tot mai insetat de moarte, tot mai pornit impotriva celor care i-o refuza, impotriva celor care cred ca libertatea se refera strict la cercul inchis cuprins intre limitele vietii.
un film tulburator despre viata si moarte. despre libertatea de a nu accepta firimituri de libertate. despre viata privita ca drept, nu ca obligatie.
jocul actorilor este infiorator de real si de profund. javier bardem (ramon), care reuseste sa provoace fiori printr-o singura privire, a castigat oscarul in 2005 pentru cel mai bun personaj dintr-un rol principal, cu acest film.
de la performanta actoriceasca nu face exceptie nici un personaj, oricat de secundar; alejandro amenabar, regizorul, a dirijat totul perfect, de la alegerea actorilor pana la unghiul camerei de filmat si pana la coloana sonora superba.
un film intens, bazat pe fapte reale. un film pe care nu ai cum sa-l uiti.
“În largul mãrii, în largul mãrii..
În apãsarea usoarã a adâncurilor, unde visele se împlinesc.
Si doua vointe unite pentru ca un vis sã devinã realitate.
Privirea ta, privirea mea, un ecou care se repeta, fãrã cuvinte.
Adânc, mai adânc!
Peste tot ce a ce înseamnã uman, peste carne si sange.
Dar întotdeauna mã trezesc.. si îmi doresc sã fiu mort.
Cu buzele pentru totdeauna lipite pe pãrul tãu..“
astazi am vazut un om orb. in tramvai. fara insotitor. fara baston. statea pe jumatate de scaun, foarte incordat, cu fata drept inainte. la un moment dat a coborat. m-am uitat cat am putut in urma lui. mergea cu mainile intinse, pipaind aerul, punand cu frica pas dupa pas.
in fata ochilor am imagini. forme. culori. cum ar fi fost daca asa m-as fi nascut? mi-e groaza.. nici nu-mi pot inchipui, mi-e imposibil. cum poti sa-ti construiesti gandurile daca nu ai imagini? cum poti trai intr-o lume pe care n-o cunosti? pentru ca nu esti strans parinteste de pamantul pe care ai nevoie doar sa-l simti, ca o cartita.
nu. traiesti intr-o lume pe care trebuie s-o vezi.
frica imi strange gatul ca o gheara si ma lasa fara suflu. mi-e frica! urlu in mine.
uneori imi pipai picioarele si mainile sa simt daca le mai am. am auzit ca cel care isi pierde un membru inca il mai simte acolo. i se spune ‘membru fantoma’.
eram fericit. chiar fara ea. chiar fara bani, traind azi nestiind cum o sa traiesc maine. eram eu, intreg, liber. atunci nu stiam asta. de ce pretuim ceva doar dupa ce nu-l mai avem?
daca as putea sa ma intorc! macar o zi. macar o zi, si as trai-o de la prima geana de lumina pana in ultima secunda. as privi rasaritul cu ochii in lacrimi, fasiile de nori, zborul pasarilor, albastrul cerului, firele de iarba unduindu-se sub adierea vantului.
as alerga la ea si i-as spune sa ma lase sa o privesc, o ora. imi amintesc cum ne iubeam ca si cand ar fi fost ultima noapte de dragoste. si cum radeam si cum, cand ea statea pe marginea patului, ii priveam incretiturile facute de intalnirea piciorului cu soldul. si colturile buzelor. si umerii ei albi. i-as mai cere o ora sa o privesc..
apusul si caderea noptii. stelele..
unde sunt? unde sunt toate? in amintiri. bajbai cu mainile intinse, facand pasi nesiguri si nestiind daca urmatorul nu ma va aduce cumva pe marginea unui hau.
poate ca in jurul meu omenirea s-a transformat. poate eu insumi sunt un monstru. poate ca cerul nu mai are aceeasi culoare. poate ca nuferii nu mai cresc pe lacuri.
si voi sfarsi in intuneric! asta dupa ce mai mult de trei sferturi din viata mi-am petrecut-o in bezna, hranit doar de imaginile amintirilor.
mama si tata, as vrea sa alerg spre voi plangand si sa-mi sarutati fruntea, spunandu-mi ca a fost un vis urat si ca totul este bine si ca ma iubiti nespus.
demoni de dindaratul pleoapelor inutile, cum sa va oblig sa-mi redati lumina? cum sa va ucid?
Anotimpul 5
lastfm
tu ce zici?