furnicile – bernard werber

tocmai am terminat aceasta minunatie scurta dar puternica precum o esenta de viata.
v-ati gandit vreodata ca inainte de a cauta extraterestrii trebuie sa ne uitam in jur si sa gasim.. intraterestrii?
ei bine, in ‘furnicile’ lui bernard weber se pare ca furnicile ne pot da o intreaga lectie de viata, din toate punctele de vedere. o comunitate pe care oamenii au visat-o cu disperare, nefiind in stare sa creeze decat utopii: toate doctrinele politice esuate.
furnicile sunt un tot functionand perfect, la baza comunicarii stand feromonii, mirosurile-cuvinte. totul acesta nu le impiedica insa ca ele sa existe si ca indivizi cu gandire si actiune proprie.
asistam la existenta si evolutia unei intregi civilizatii, cu nasterea popoarelor, maturizarea lor, razboaiele de cuceriri (singurele actiuni violente cu scop politic din lumea animala), descoperirile tehnologice.
in paralel cu aceasta lume uimitoare exista si o poveste a oamenilor. oameni care incep sa descopere aceasta lume si ale caror prime ganduri sunt cum sa profite mai bine de pe urma ei.
numai ca cel care a facut primul pas in intelegerea acestor altfel de fiinte ar face orice pt a impiedica omenirea sa afle ceea ce el a strans in ce numeste el ‘enciclopedia cunoasterii relative si absolute’.

puteti citi cartea online, aici: http://www.wattpad.com/70202-werber-bernard-furnicile. este primul volum din trilogia furnicilor, pe celelalte doua (ziua furnicilor si revolutia furnicilor) inca nu le-am citit.

aproape liniste

alb. pretutindeni. si atata liniste incat pare materiala. atat de liniste incat se aud asternandu-se fulgii de zapada. deschid larg geamurile si respir linistea si frigul. sunt atat de fericita. esti aici, in spatele meu. trebuie doar sa ma intorc si sa intind mana si sa-ti ating chipul.
totul e incremenit. si timpul.. si timpul nu mai exista. nu mai exista nici lume, nu mai exista nici strazi, nici trenuri, nici gari.

a trecut aproape un an. am crezut ca nu ma mai doare. voi pleca.

start la page rank

hahaha, acum cateva secunde mi-a stat inima in loc, privind google toolbar-ul, din obisnuinta. la pagina de home a blogului meu: page rank 1
ciudat, pt ca nu l-am promovat aproape deloc de cand l-am mutat aici de pe defunctul yahoo 360. pur si simplu nu m-a interesat, am scris pt ca imi place sa scriu.
well.. nu pot fi intr-atat de absurd de modesta incat sa nu ma bucur pt treaba asta, urandu-mi in acelasi timp cititori de calitate in continuare

viata contra cost

daca va pasa de felul in care sunteti tratati, va dau un sfat sincer: mergeti la o clinica privata.
sfatul asta probabil ca e tare impamantenit, insa eu abia acum l-am simtit pe propria-mi piele.
luni m-am dus la spitalul de urgentza floreasca, fiind convinsa ca am apendicita. se confirma treaba si trebuie sa ma internez urgent si sa fiu operata, pt ca e destul de avansata dracovenia. dupa ce ma apasa vreo 2 doctori rezidenti si o asistenta de simt ca-mi pierd mintile de durere (da aici te doare? da domle, ma doare. da aici? da, ma doare rau. ma doare si fara sa apesi, nene), sunt unsa cu nush ce gel pe picioare si pe burta ca sa-mi puna nush ce aparat de masurat.. nu mai stiu ce, ceva la inima. pleaca tanti asistenta si ma lasa intinsa pe masa, dupa o perdea, fara sa zica nimic. stau io ce stau cu burta in sus si in cele din urma indraznesc sa scot nasul de dupa perdea si sa il intreb pe medicul boss care e de garda si care ma va opera daca are cumva un servetzel sa ma sterg de gel. atata mi-a trebuit! se rasteste la mine sa trec inapoi in pat si imi zice ca ce, un pic de gel?! (aveam intins si pe pantaloni si pe picioare si pe burta) si ca sa nu-l supar acu, inainte de operatie (?!); ca sunt tare pripita. simt cum mi se urca un fel de presiune de jos in sus si ajunge la cap; nu ma pot abtine si ii zic: ‘nu stiu cine se pripeste, daca dumneavoastra va suparati pt ca v-am cerut un servetzel’ ‘domnisoara, nu ma supara!’ racneste la mine. in fine, inghit si tac.
in cele din urma ma internez; toata lumea sta in pat, imbracata in pijamale; trebuie sa ma supun si eu, ca sa nu fac nota f discordanta peisajului. intru in ceatza totala; doctorul nu e de gasit, asistentele nu stiu nimic.. stau in pat si habar n-am daca o sa fiu operata azi sau maine. mi se baga un ditai acul in mana si imi spanzura o perfuzie deasupra patului.
maica-mea, care ajunge si ea intre timp, se intereseaza pe la pacientii din jur de ‘tarifele’ practicate; in functie de probleme, aflam ca oamenii dau de ex pt un chist pe ficat 7 milioane doctorului, 5 milioane medicului rezident si cate un milion asistentelor. in plus, cate 5 lei bagati in buzunarele infirmierelor care ii spala si schimba.
minunat! pe mine ma vor lasa sa mor daca nu am bani? sau imi vor uita vreun bisturiu in operatie?
in sfarsit, seara apare un medic rezident care imi spune ca a venit sa ma ia ‘la sala’. incepe sa-mi bubuie inima si sa ma ia durerile de burta, nu de la apendic ci de la frica.
ajung in sala de operatii, ma despoi si ma intind pe masa. salvarea e un tanar asistent de anestezie, care ma tine de vorba: ‘cum sa nu bag eu in seama un pacient care vine cu un asemenea tricou?’ (cred ca am fost primul si ultimul pacient internat intr-un spital fara pijama; aveam niste pantaloni de trening si un tricou cu blind guardian)
mi se face anestezia in coloana si de aici totul intra in blur: un fel de supa cosmica in care plutesc doctorii, cearceaful pe care il aveam in fatza ca sa nu vad cum ma opereaza, lumina si siluetele si glasurile ce razbateau de dincolo de cearceaf, conversatia cu tipul de treaba caruia se pare ca i-am povestit de munte si de anotimpul 5 si pe deasupra i-am mai dat si site-ul a5 si id-ul meu de mess.. ce mai, afacerile nu asteapta nici macar pe patul de operatie )
apoi parca se face ca mergeam pe niste coridoare cu tavanul luminat puternic.. un tavan de lift.. alt tavan de alt coridor.. tavanul salii in care eram internata.. cineva imi spune sa-l apuc de gat.. sunt in pat. nu stiu daca dorm sau sunt treaza. incet, imi dau seama ca nu-mi pot misca nimic de la mijloc in jos, sunt sub efectul anesteziei. e foarte ciudat, incerc din rasputeri sa-mi misc degetele de la picioare si mi-e imposibil; ca si cand n-ar fi ale mele.
starea de letargie continua, probabil ca adorm la un moment dat. cand mi se limpezeste mintea realizez ca imi pot misca picioarele. sunt din nou ale mele.
nu am voie sa-mi ridic capul si incepe sa ma streseze pozitia asta pe spate in care in mod normal nu am stare nici 10 min.
vine dimineatza, vine amiaza, seara. orice incercare de a vorbi cu asistentele imi e brusc retezata de raspunsurile in 2 peri; o intreb pe doamna jeni ce imi baga in mana si pt ce e si ea imi raspunde ’ser de dragoste’. maica-mea il intreaba (dupa ce eu i-am zis ca nu cred ca m-a operat doctorul meu, pt ca nu l-am vazut in timpul operatiei) pe distinsul doctor constantin cnezsev daca pana la urma el m-a operat si acesta ii raspunde ca ‘nu, mama. am chemat-o de acasa si a operat-o’ (ulterior am aflat de la razvan, asistentul de la anestezie, pe mess, ca domnu doctor cnezsev nici n-a pus mana pe mine; m-a operat un doctor mai mic).
seara vin pe la mine cred ca 10 prieteni din a5 si ma trezesc inconjurata si pupata si imbratisata. ce fain e sa ai prieteni! mai nasol e cand, dupa vreo 5 min in care ma bucur si eu, apare doamna jeni, care ii da pe toti afara, desi mai erau o gramada de alti vizitatori in salon.
partea buna e ca nu am avut f mult timp in care sa ma plictisesc, pt ca dragele de ioana si mada si mai ales draga de lumi au venit si au stat de veghe langa mine si m-au indopat cu compoturi si iaurturi
se pare ca cele 2 milioane date de maica-mea doctorului cnezsev nu prea si-au avut rostul; probabil ca, pt a fi tratata cat de cat omeneste, ar fi trebuit sa-mi cumpar o intreaga echipa medicala, cu doctori, asistente si infirmiere.
imi spunea aseara razvan pe mess: ‘ai avut noroc ca a fost o operatie usoara. ca la ce medic ai nimerit…’
acum stau si-mi plang de mila pt ca tre sa-mi iau adio de la munte in urmatoarele 6 luni. si deja mi-e atat de dor

later update: iata ce tocmai mi-a dat alice, gasit pe net:
Maria Clara spune:

Buna ziua.
Am o intrebare pentru Stimabilul Dr. Cnezsev.
Cum se numeste atunci cand un Doctor cere un imprumut de 6 mii de euro, unui pacient exact inainte de operatie, insa nu nu il mai opereaza deoarece pacientul moare iar imprumutul ramane la medic definitiv in ciuda eforturilor familiei de a-si mai recupera banii?

Astept raspunsul dumneavoastra.

O zi buna in continuare.
(http://www.doctorbun.ro/doctor-constantin-cnezsev_1008.html)

Heima. Sigur Rós – tânguire pentru frumos

‘Când ne întâlnim toţi patru într-un anumit loc, cu nişte instrumente, şi toţi patru cântãm împreunã ca unul, nu vorbim mult, doar cântãm; pânã când ceva începe sã devinã bine. Atmosfera se rãsfrânge asupra noastrã şi noi doar o modelãm şi o formãm pânã devine un întreg; muzica care ajunge la tine.’

‘Heima’ înseamnă ‘acasă’.
Vara lui 2006. Având turnee prin lume, Sigur Rós se întoarce acasã pentru a face o serie de concerte gratuite şi neanunţate în Islanda.

Profunzime. Sunet. Zâmbet. Fericire.
Heima este un film cu totul aparte. Prezintã turneul fãcut de trupa islandezã Sigur Rós acasã, cântând prin cãtune uitate de timp, fabrici pãrãsite, sãtucuri, în faţa oamenilor, a munţilor înzãpeziţi.
Membrii trupei ne întroduc în lumea muzicii lor uimitoare, dezvãluindu-ne viaţa ascunsã de dupã scenã, cu greutãţile şi bucuriile ei.
Atenţia deosebitã pentru detaliu înfioreazã de plãcere. Camera surprinde feţele concentrate şi încruntate ale artiştilor, ochii închişi, bãtãile din picior ale ritmului, mişcãrile repetitive ale capului, trãind muzica pe care o creazã. Trece mai departe apoi, la chipurile celor care îi ascultã: priviri pierdute în frumuseţea sunetelor, guri întredeschise, zâmbete îndelung uitate pe feţe.
Şi peste toate, Islanda. Atâta dragoste faţã de ea rãzbate din imagini încat ţi-e imposibil sã nu te fascineze şi sã nu-ţi fie dor de ea, chiar fãrã sã o cunoşti. Râuri curgând vijelios, pe ritmul muzicii, munţi înceţoşaţi şi acoperiti de zãpadã, oceanul albastru spãrgându-şi valurile de un ţãrm întunecat, fire de iarbã agitându-se în bãtaia vântului parcã prevestitor de furtunã. Imaginea se apropie tot mai mult, dorind parcã sã capteze esenţa lucrurilor şi sã te facã sã rezonezi cu ele: textura gheţii, a rocilor, a norilor; prim plan pus pe un gard de sârmã ghimpatã; focus pe o scândurã de lemn şi pe cuiele ruginite bãtute în ea; picioare desculţe jucându-se în nisipul ţãrmului negru şi ud al oceanului; urme de paşi şi apa care le şterge şi se îmbibã în nisip; ruine îmblânzite de timp şi cotropite de iarbã şi flori. Fiecare cadru e o fotografie perfectã.
Ultimele cadre. Sigur Rós – Heima. Realizezi vag cã filmul s-a terminat; rãmâi nemişcat, ascultând muzica ce încã îţi mai invadeazã auzul şi plutind împreunã cu vulturii pe deasupra Islandei întunecate şi totuşi atât de frumoase, precum o ploaie de toamnã târzie.