uite aici. da, doare. creste ceva de parca ar vrea sa-mi cuprinda inima dragastos, cu gingasie, cu caldura. si brusc imbratisarea sufoca, strange tot mai tare, urca si gatuie. strange teribil, raman fara aer si ma sufoc. apoi trece; ramane o durere pulsanda si umeri lasati si tristi. si degetele parca-mi atarna neputincioase si grele. si picioarele de abia mi se tarsesc pe pamant. am vazut ieri o tipa in metrou cu un tatuaj bestial: micul print cu floarea si planeta lui si langa scria niste chestii in franceza. nu-i asa ca-i dementiala ideea? si stii ca nu-mi plac tatuajele. tie ti s-a intamplat vreodata asa? ai simtit ceva din toate astea? mda, probabil te intreb din egoism. stii, mai tot timpul sunt sigura ca eu sunt singura fiinta de pe suprafata pamantului care simte ceva si care vede si care aude; cel putin atat de intens. asa cum credeam cand eram mica, ca eu sunt singurul om si ca sunt inconjurata de roboti si ca atunci cand dorm totul e incremenit si incercam sa surprind incremenirea intredeschizand ochii, dar stiind dinainte ca totul decurge perfect si nu voi surprinde nici o greseala. iar imi zici de timp? lasa-ma cu timpul; il urasc. nu-l vreau. oare? incep sa cred ca n-o sa ma ajute, de data asta. stie ca-l urasc. nu va sterge nimic. va curge, dar pe mine ma va lasa la fel. era in seara asta un nenea in metrou care voia sa se aseze si pe scaun era un ziar. l-a luat si l-a pus langa geam si ziarul a alunecat si iar l-a luat si l-a pus langa geam si iar a alunecat si apoi l-a luat si s-a asezat tinandu-l in mana. si sezand el, a vazut ca scaunul de langa el era liber si a pus ziarul acolo. tare, nu? da, sunt trista. sunt atat de trista incat as putea cuprinde copacii pe langa care trec si sa plang pe ei. si ploaia as putea-o cuprinde. si intreg pamantul si as plange mult. si ar fi atata dragoste in lacrimile mele incat pamantul s-ar desface ca o boaba de porumb facuta floricea si oamenii s-ar imbratisa si s-ar saruta razand si plangand si ar alerga pe strazi goi in ploaia lacrimilor mele si ar sari prin balti si ar deschide gura sub strasini ca sa ma primeasca. dar e atat de tarziu.. atat de tarziu. mai esti? credeam ca ai adormit. nu, nu timpul e tarziu, ti-am zis ca nu-mi pasa de el. eu sunt tarzie.. ma trec. da, probabil ai dreptate, o iau razna si sunt patetica. in metrou toata lumea sta serioasa si priveste drept in fata. asta cei care nu citesc carti de la ziare, ca am observat ca e un curent masiv asta cu cititul in metrou. dar de fapt stii ce? nu priveste nimeni drept in fata, si nici eu. toti ne uitam la fetele noastre oglindite in geam, ne privim din fata, din profil, din spate, ne aranjam suvite, ne stergem fruntea si nasul lucios, ne confectionam zambete sau fete dure si apoi, cand am terminat cu noi, privim oamenii din jur. tot in geam. si cateodata privirile se intersecteaza (da, tot in geam) si se feresc brusc. si vine momentul cand ne dezlipim ochii de pe lumea din geam si privim nevinovati in jur, ca de abia treziti din somn, fluturam din gene la imaginea noastra reflectata inca odata in usa si coboram uitand total de lumea din geamuri. ti-a fost vreodata dor? dor, pur si simplu. de orice. mi-e dor, dor rau. tine-ma in brate. am glumit.. stiu ca ai vrea dar nu poti. eu te-am facut sa vrei. am sa-ti dau o data brate si caldura. dar atunci va fi dupa tarziu. va fi lumea viselor eterne. cum o fi facut sculptorul ala din mitologia greaca? ala care a faurit o fata si era atat de frumoasa si de perfecta incat s-a indragostit de ea. ah, da, zeii i-au dat viata. pot sa fiu zeul tau si sa-ti suflu viata? sunt numai eu. numai eu. e clar. si simplu. dar mi-e atat de dor.
n-am mai scris de veacuri in tine. cand eram mica incepeam cu draga jurnalule, te rog sa ma ierti ca te-am uitat, dar am fost ocupata. nu stiu cand ma voi intoarce, stiu insa ca tu ramai la fel. si nu ai timp.

Advertisements