Trezire buimacă, după 3 ore de somn; alergat bezmetic prin casă după cai verzi pe pereţi; fugit juma de oră pe jos până la metrou. Gara de Nord. Unde sunteţi, unde sunteţi? Linia 5. Iată-vă! Din nou împreună! Ne imbrăţişăm: Alex, Aliona, Anca, Andrei, Bogdan, Cristi, Dan, Luin, Mădă, Miki, Yuck. Îi cunoaştem pe Ana cea-cu-chitara-n-spate şi pe Gabi. Unde-i însă Georgiana??


Urlăm şi râdem în tren iar Ana ne uimeşte cu vocea ei puternică şi frumoasă, însoţită de acordurile lui Gigel a ei. Georgiana ne sună şi ne spune că ia primul tren spre Braşov.

IMG_1291

IMG_1293

Facem cunoştinţă cu oraşul Anei, Roşiorii de Vede, cu liceul ei, cu colegii ei, cu tatăl ei, cu casa ei cea frumoasă, cu oamenii care-şi dau coate şoptindu-şi ‘uite-o pe aia ciudată’ şi, pe nesimţite, ajungem în Braşov.

Ne desprindem cu tare mare greutate de Alex, Aliona, Ana, Cristi şi Luin, care rămân să o aştepte pe Georgiana şi au în plan trasee mai uşoare pe la poalele Craiului.

Noi ne îndesăm claie peste grămada de braşoveni într-un 23 barat sau nebarat, ne amuzăm de sunetul aparatului de compostat bilete si coborâm, nu înainte să mai taxez odată biletul deja taxat, de dragul sunetului.

Ne întindem pe izoprene şi ne facem de lucru cu pălării, îngheţate şi ace de siguranţă. Într-un final urcăm în autobuzul de Zărneşti şi trecem de la pălăvrăgeli despre munţi şi horincă la moţăială zdravănă.

Zarneşti. Băieţii fac ultimele cumpărături şi mai băgăm la burtihane câteva îngheţate cu rom şi stafide. După ce eu şi Mădă ne dăm în leagăne, balansoar şi topogane, ne înrucsăcim şi purcedem la drum.

Parfum alb de iasomie. Răscolitor. Respir vara şi rămâne în mine. E frumos să culegi zâmbete.

Trecem pe lângă o grădină cu peri acum fără pere şi-mi aduc aminte de Luchiana cea de vara trecută şi zâmbesc (‘Nenea, îmi daţi şi mie o paaarăăă?’ şi fuseseră atât de dulci şi zemoase!).

Depăşim Gura Râului, apoi Fântâna lui Botorog şi începem să urcăm. Uimitor, nu-mi dau sufletul, ca întotdeauna în prima oră de urcat, ba din contră, cânt în gura mare: ‘I feel good, ta na na na na na na’. Andrei zâmbeşte de entuziasmul meu: se vede exerciţiul lungului traseu de acum două săptămâni.

IMG_1301

În Poiana Zănoagei urmărim evoluţia relaţiei dintre două vaci piţipoance, relaţie care se termină când una îi intoarce spatele celeilalte.

Ajungem repede la Curmătura, unde ne punem burţile la cale.

Urmează operaţiunea-monstru: umplerea sticlelor cu apă. Câte 5 litri de fiecare. Gabi termină primul şi aşteptăm temători reacţia lui. Nu una foarte promiţătoare: ‘îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîh’. Tuturor ni se taie respiraţia când ne punem rucsacii în spate.

Facem o poză de grup, bucuroşi să mai amânăm momentul înfiorător al pornirii.

IMG_1319

În cele din urmă, nemaigăsind nici o scuză, suntem nevoiţi să purcedem.

Cu limbile de-un cot, cu gâfâituri şi cu icnete şi vaiete la fecare pas urcat, cu învăţătura de minte să mă aşez jos numai lângă ceva de care să mă pot ţine când mă ridic, ajungem la stânci şi lanţuri. Aş sări în sus de bucurie dacă aş putea.

Ne repezim să ne căţărăm şi, de entuziasm că pun piciorul pe stâncă, în sfârşit, mă pocnesc groaznic cu capul de o margine ieşită a peretelui şi încep să râd, deşi-mi dau lacrimile de durere. Mda, se pare că am găsit ceva mai tare decât căpăţâna mea.

IMG_1330

IMG_1342

Ne descurcăm toţi excelent, cu toate că rucsacii ne trag ameninţător în jos.

Ajungem în sfârşit pe creastă şi suntem covârşiţi de frumuseţea şi măreţia ce ne înconjoară; totul e scăldat în soare şi acoperit de un aer ceţos, dens şi alb.

Dăm startul la mersul pe creastă, printre stânci şi jnepeni, şi trecem repede de Turnuri.

Stâncile sunt pictate în verde de muşchi, roz de Rododendron, albastru intens de Genţiane, mov de Trei-fraţi-pătaţi şi galben de nişte-flori-galbene-care-nu-ştiu-cum-se-cheamă.

IMG_1398

IMG_1495

IMG_0212

Muchia crestei se întinde în faţa noastră, cu suişuri şi coborâşuri; îmi era dor de pereţii ăştia drepţi şi albi. Sărim din vârf în vârf, cu hău de-o parte şi de alta şi dormim pe muşchi şi flori, inspirându-le mireasma.

Soarele începe să coboare, aruncând o lumină portocalie şi umbre lungi. Ajungem la refugiul de pe Vârful Ascuţit. He he, pe cine găsim noi aici? Pe Oana şi pe prietenul ei, Robert.

Tare turbat mai suflă vântul! Refugiul e plin, locurile de cort ocupate. Băieţii pun corturile în pantă.

Înfofoliţi bine cu toate hainele pe care le avem la noi, ne lăsăm privirile şi gândurile să zboare în focul apusului. Linişte. Doar vântul. Au rămas din mine numai ochii; privesc şi zbor nesăţios. Aici sus respir odată cu muntele; timpul se măsoară în eternităţi.

Apusul roşu ce îmbrăţişează Făgăraşul şi luna plină şi mare ce răsare deasupra Bucegilor îmi amintesc de un ianuarie din alta viaţă, un ianuarie cu Retezat, apus în flăcări şi lună plină.

IMG_1413

IMG_1436

IMG_1449

Revin de departe pe aripi negre de noapte; omenirea e mică şi neînsemnată de aici; e transformată în licurici. Ah, licurici necunoscuţi, dacă aţi putea respira prin privire şi miros un apus ati deveni oameni şi aţi zâmbi.

Gânduri şi doruri pălesc imediat în faţa unui borcan ispititor cu miere şi fructe delicioase scos la iveală de Yuck. Ne înghesuim bine unii într-alţii pe izopren, lingându-ne degetele (fiecare pe ale lui).

După un aşa festin Patricia şi Călina ne cântă din telefonul meu, sub luna plină care se face tot mai albă şi strălucitoare.

În cele din urmă, învinşi de frig şi oboseală, adormim în corturile aplecate şi bătute de vântul puternic. Mă trezesc chircită, cu picioarele strânse şi capul la jumătatea cortului. Se pare că numai eu am dormit bine, restul având probleme serioase cu vântul care ne bubuise în corturi.

Şi iar stâncă. Ne resimţim un pic după ziua trecută; toţi suntem prăjiţi pe feţe, braţe şi picioare. Recucerim, unii din noi, cucerim, alţii, cel mai în nori vârf din Crai, La Om; la refugiul Grind Anca ne oblojeşte ca o mămică, cu creme şi plasturi.

IMG_1455

IMG_1462

IMG_1501

IMG_1543

Ne luăm ramas bun de la Oana şi Robert, care coboară pe lanţuri spre Şpirlea, iar noi atacăm partea sudică a crestei. Minunat! E prima dată când ajung aici şi primirea e încântătoare. Porţiuni de creastă înguste cât poteca, stâncă, pături moi de muşchi şi rododendron. Da, Craiul e superb.

IMG_0215

IMG_0235

IMG_1410

Şi merseră cei 8 munţomani zi de vară pana-n seară şi ajunseră în capăt de Crai, în şaua Funduri, şi tare se mai bucurară

IMG_0258

În refugiu sunt doar două persoane, însă imediat după noi apar alţii şi alţii, ajungând să fim vreo 15. Găsim cu greu loc pentru un cort şi hotarâm ca 4 din noi să dormim în el, 2 în refugiu, iar Andrei şi Yuck vor să doarma afară, sub lună şi stele, în sacii de dormit.

Dăm o fugă până pe creastă; am pierdut apusul, în schimb deasupra Coştilei răsare o lună imensă şi portocalie; totul e cufundat în tăcere, de parcă am asista la un ritual. Aş putea rămâne aici, încremenită, primind lumina din ce în ce mai albă şi mai rece.

IMG_1602

Coborâm la refugiu şi ne bucurăm de foc. O chitară mai lipseşte; le scot din nou pe Călina şi Patricia, care încep să murmure în noaptea frumoasă; privim toţi focul şi dansul său roşu-portocaliu flămând de lemn; feţele ne sunt îmbujorate de căldura dogoritoare; din când în când privirile se ridică spre brazii negri conturaţi pe cer şi spre luna plină ce se întrevede printre ei. Suntem atât de aproape unii de alţii în seara asta! Simţim asta până-n vârful degetelor obosite şi calde.

Cortul ne primeşte cu o reverenţă de vreo 30 de grade, rămânând din păcate aplecat, încât mă rostogolesc înăuntru când încerc să mă aşez cu fundul în el şi cu picioarele afară ca să mă descalţ.

Ne trezim la 5 dimineaţa cu mare greutate, strângem cortul şi catrafusele şi, după ce ne întindem bine oasele, urcăm încet cei câtiva zeci de metri până pe creastă, unde vedem primele capre negre.

IMG_1607

Ce dimineaţă frumoasă! Începem lunga coborâre spre Plaiul Foii, pe stânci şi grohotiş. E impresionantă imaginea catralioanelor de tone de pietriş ce coboară până la marginea pădurii. Păşim cu grijă, mai căzând, mai alunecând pe pietriş ca pe o placă. Ne dăm seama că am fost invadaţi de sute de muşte teribil enervante; avem fiecare câte un nor negru, bâzaitor şi mişcător deasupra capului; nu funcţionează dacă dăm din mâini; singura soluţie pe care o găsesc e să o rup la fugă, scăpând câteva secunde de pacoste; mă aşteaptă însă alte înaripate împieliţate, care tăbară asupra mea.

IMG_1615

Ajungem la Cerdacul Stanciului; eu, Gabi şi Dan ne cocoţăm pe scară şi apoi pe stâncă, până la marginea peşterii negre şi adânci.

După ce ne descocoţăm îl găsim pe Bogdan încercând sa topească zapadă într-un bidon pus pe un fel de muşchi fumegând; renunţă la idee atunci când ne ajung şi ceilalţi din urmă, care mai au un pic de apă.

Coborâm şi tot coborâm, privind un peisaj ca de Jurassic Park, cu sute de copaci doborâţi si teren accidentat. Ne lăfăim în apa primului izvor întâlnit după 2 zile şi ne punem în plan să ‘fac o baie cum ajuuuung’ jos.

Intrăm şi pe drumul forestier, care ne face să simţim ce genunchi obosiţi avem.

Ajungem din nou la civilizaţie; Plaiul Foii. Ne tragem sufletul si pornim pe drumul spre Zărneşti, eu, Andrei şi Dan pe urmele lui Gabi şi Bogdan, cu Anca, Mădă şi Yuck mergând mai încet (a se citi normal) în spatele nostru. Întind de câteva ori degetul însemnând ‘ia-ne, nene’, fără folos.

La o cotitură îl vedem pe Bogdan, singur, stând în fund în iarba de pe marginea drumului, lângă o căruţă; zambim mulţumiţi. Îată însă cum divina căruţă se urneşte şi se îndepărtează uşurel; uimită şi înfiorată că Bogdan poate lăsa să scape o aşa comoară, încep să strig disperată la el: ‘Băăăăăăăăăăăăăăăăă’.

Nu ştiu daca ‘ba’ înseamnă şi alte lucruri prin alte locuri decât cele din care mă trag eu, cert e că minunea de căruţă se opreşte şi cei doi căruţaşi se învoiesc să ne ducă, pe o bere, până în Zărneşti. ‘Două beri, dacă îi aşteptăm şi pe ceilalţi’ adaug eu repede.

Zis şi făcut. Anca, Mădă şi Yuck se ivesc destul de repede şi, în spatele lor, alergând, Gabi, pe care-l crezusem în faţă.

Fericiţi că suntem toţi, punem rucsacii claie peste grămadă în căruţă şi noi ne înghesuim cum putem pe margini.

IMG_1631

IMG_1633

Renunţăm la planul nostru de a face autostopul şi din căruţă, din simplul motiv că e prea frumos să mergem aşa, agale, pe la poalele Craiului, cu pletele-n vânt.

Andrei îi sună pe ceilalţi plimbăreţi prin Crai, care ne aşteaptă la intersecţia cu poteca ce duce spre Colţii Chiliilor şi le spune că tocmai ne-a depăşit o remorcă cu lemne; ar face bine să fie pe fază şi sa facă semne să-i ia.

Totul merge strună şi ne întâlnim în Zărneşti. După ce eu şi Dan facem baie în râul de lângă drum, sub privirile curioase ale trecătorilor, într-o apă rece de-mi taie răsuflarea, ne îndreptăm spre gară.

Ajungem repede în Braşov, schimbăm trenul cu cel de Bucureşti, ne instalăm comod şi trecem la ce ne pricepem noi mai bine în tren: să cântam şi să râdem, treburi la care avem de învăţat din greu de la Ana.

IMG_1676

IMG_1722

Timpul trece chiar mai repede decât ne-am dori; ajungem în Ploieşti, Dan îşi ia rămas bun; încă un hop până-n Bucureşti. Ne îmbrăţişăm cu toţii, văitându-ne în acelaşi timp de usturimea pielii arse.

Eu, Georgiana, Luin şi Yuck rămânem în gară cu Ana, aşteptând trenul care o duce acasă.

Ultimele pateuri Mărăşeşti sunt devorate de mine şi Georgiana; Ana ne răsfaţă cu pizza, speriată de ferocitatea noastră hămesită, probabil. Iată şi trenul.

Pe curând, muntele ne aşteaptă să fim.. mereu împreună!

Advertisements