Deşi Bucegiul nu e o destinaţie exotică de munte, am aşteptat ziua de vineri, 22 mai, cu nerăbdare. Somnoroşi dar veseli ne-am întâlnit pe la 5 şi ceva dimineaţa în Gara de Nord: Corina, Andrei, Darius, Paul, Miki.


Ca să salvăm timp preţios am luat rapidul de 6 fără 10, în locul familiarului personal 3001.
Am tot pălăvrăgit şi ne-am minunat de frumuseţea grâului verde crud plin cu maci înnebunitor de roşii şi, neaşteptat de repede, ne-am trezit cu imaginea Caraimanului cu vârf de cruce, a Jepilor şi a Morarilor şi a celorlalte vârfuri, invadând geamurile din stânga.
Dăm din picioare nerăbdători. ‘Ce frumos! Ce vreme bună!’
Azuga apare atât de repede încât îmi apuc părul pe jumătate împletit într-o mână, rucsacul desfăcut pe celălalt umăr şi sar ultima din tren. Tremurăm un pic pe sub tricouri şi pantaloni scurţi, dar ne încălzim repede pe poteca arătată de Darius.
Totul e verde şi plin de rouă şi de abia dezmorţit după noapte. E ora 8, n-am ajuns niciodată atât de devreme la poalele Bucegiului. Drumul forestier e plin de melci leneşi şi curioşi şi râdem când Corina arată un copac şi îi zice melcului pe care-l ţine în mâna că va ajunge la copacul ăla când vom ajunge noi pe Bucşoiu.
Drumul se transformă în cărare şi începem urcarea prin pădure, cu răsuflarea din ce în ce mai gâfâită. Ne oprim de câteva ori şi închid ochii ca să simt mai bine mângâierea razelor calde ce trec printre copaci.
După o ora de urcat ajungem pe Vf. Grecului şi imaginea de dincolo de el ne face să exclamăm impresionaţi. Bucegii se arată în toată splendoarea şi ne cheamă ademenitor. Şi ca să nu uităm chemarea asta, Darius îşi scoate aparatul foto şi începe să picteze vise de ochi deschişi, iar Andrei rămâne doar cu intenţia, descoperind că un aparat foto fără baterii nu-i este de prea mare ajutor.

DSC_5591

Ne urnim mai departe printre nişte plante care trec de la stadiul de ştevie la cel de lobodă şi ajung să fie numa nişte frunze mari şi sălbatice, pentru că Paul, artistul nostru în arta umplerii stomacului, conchide că dacă ar fi de mancare ar şti sigur.
Intrăm din nou în umbră, pe o cărare din poveşti, pavată cu frunze şi mărginită de copaci scăldaţi în verde şi lumină.
De la Pichetul Roşu începe din nou urcarea cu gâfaieli; între timp ne procopsim cu un cuţu maroniu şi flocos, ce se va dovedi un exemplar nu foarte statornic în următoarele zile, lipindu-se când de un grup, când de altul, în funcţie de direcţia din care bătea hrana, probabil. Ne cam afundăm prin noroaie şi dăm şi de primele petice de zăpadă. În Poiana Bucşoiului rămânem muţi în faţa crestelor care ne taie răsuflarea; de-o parte Creasta Balaurului şi de cealaltă Creasta Văii Rele, încununate cu lauri de nori.

DSC_5653

DSC_5665-1

La Prepeleac e loc sfânt de odihnă. Dacă nu un somn în iarbă şi soare, măcar 5 minute de contemplare. Ne despărţim apoi de poteca lui Tache Ionescu şi facem 90 de grade stânga şi mai adăugăm câteva zeci de grade la înclinarea pantei. Pe traseul mult mai puţin bătut ne luptăm cu zăpada alunecătoare şi scufundătoare şi cu crengile care ne acoperă calea şi îl admirăm şi invidiem pe cuţu pentru cât de uşor se strecoară.

DSC_5692

Ajungem în sfârşit la stâncă şi toată oboseala rămane în urmă când începem să ne căţărăm şi să calculăm potriveala mâinilor şi picioarelor printre crăpături. Cuţu pare blocat de câteva ori, dar imediat îl vedem lângă noi ţanţoş şi dând din coadă.

DSC_5718

Muntele e pictat de albastrul nebun al Genţianelor; albastru atât de ireal încât mă opresc de multe ori, mă aşez în genunchi şi îl sorb, dorindu-mi să-mi rămână impregnat pe retină. Trei-fraţi-pătaţi, bobocii de rododendron, piatra-marţian şi încă un melc rătăcit pe stânci despre care Darius ne zice că nu are viteză ca să nu-i fâlfâie ochii ne aduc zâmbete şi culoare.

DSC_5742

Piatra.Martzian

La Cununa Bucşoiului suntem încă odata izbiţi de privelişte. Separată de muntele de sub picioarele noastre de Valea Mălăieşti e Padina Crucii, în spatele căreia se ridică semeaţă şi impunătoare Culmea Ţigăneşti, încă acoperită cu zăpadă.

DSC_5801

Facem un popas mai lung şi mâncăm şi oameni şi cuţ iar Darius are un deja-vu odată cu deschiderea clănţănitoarei pofticioase a lui cuţu şi e gata să-l îmbrăţişeze, recunoscând în el un prieten vechi de la Cabana Diham. Spre exasperarea lui Paul, care dormise numai vreo 45 de minute în noaptea anterioară, eu mă lungesc la soare şi adorm
instantaneu. Şi bine mai fu!
După căscatul şi întinsul de rigoare ne avântăm din nou spre cucerirea vârfului care ne aşteaptă. E chiar în faţa noastră, cu un par înfipt în el; încă puţin, încă puţin. Andrei ajunge primul şi, spre stupoarea noastră, ne zice că vârful e.. hăhăhăăă.. departe. Cucerim şi noi falsul vârf; ce se iveşte oare după el? Un alt urcuş către un alt par pus pe adevăratul vârf. Bombănind un pic, reluăm urcuşul şi descoperim că nici acum n-am calculat bine. Depăşim cocoaşa înşelătoare şi vedem în depărtare Cabana Omu. ‘Ăsta-i vârfu Omu?!’ întreabă stuperfiat Andrei. Păi da, ăsta e, nu prea e vârf dacă urci pe unde urcăm noi, e un loc oarecare de pe Platou.


DSC_5835-1

DSC_5833-1

Ajungem pe adevăratul Bucşoiu, ne răsplătim cu o ciocolată şi în scurt timp poposim pe cel mai înalt vârf din Bucegi. Mâncăm o ciorba delicioasă la Omu şi bem câte două ceaiuri minunate şi aromate. Soarele coboară spre apus şi se face foarte frig şi ceaţă afară; ne smulgem din toropeală, ne îmbrăcăm bine şi o tăiem spre Padina. Afară cuţu mai-mai să facă tumbe de fericire când ne vede; dă nebun din coadă şi se gudură pe lângă toţi.
Începem lunga coborâre spre Padina, prin zăpadă şi noroi; traseul ne poartă prin apropierea Cascadei Obârşia şi ne uităm în urmă cu părere de rău că nu avem timp să stăm şi să admirăm. Trecem pe lângă o piatră enormă adusă de uriaşi şi nu mă pot abţine să n-o îmbrăţişez. E atât de mare şi eu atât de mică! Poate-mi va dărui o picătură rece de putere şi dăinuire.
Se innoptează. A trecut atât de mult timp de când n-am mai văzut un cer acoperit de stele!
Ajungem într-un final la Hotel Peştera. Pe drumul învăluit în beznă apare o lumină de frontală. O rup la fugă şi-l îmbrăţişez pe Luin venit s-o uşureze pe Corina de greutatea rucsacului ce-i apasă bătăturile proaspete şi suculente, rucsac burduşit cu un cort de 4 persoane.
Păşim pe podul ce ne duce la campingul de lângă cabana Diana ca spre un loc mitic, cu torţe aprinse de-o parte şi de alta a drumului şi presărate printre corturi.
O imbrăţişăm pe Alice şi ne instalăm în regat. Andrei, Darius şi Paul se pun imediat pe sforăit, băgând groaza de urşi în Alice; noi, fetele, deşi frânte de oboseală, nu putem rezista chemării focului şi al acordurilor de chitară şi ne alăturăm lui Luin la cântec şi voie bună. E frig, feţele ne sunt încinse şi roşii de văpaia dogoritoare a flăcărilor, lemnele trosnesc şi ţâşnesc în mii de scântei spre cerul plin de stele. O amorţeală plăcută ne trece prin degete. Şi sufletul se înalţă, se înalţă, purtat de cântec.
Târziu în noapte apar Ioana, Yuck, Mati şi Răzvan, veniţi din Sinaia pe traseul pe la Mioriţa.
Dormim buştean până a 2-a zi la 9. Mati şi Răzvan nu mai sunt, au plecat cu treburi, se distrează baieţii, de parcă s-ar plimba pi bulivar prin cei munţi. Pe la 10 şi ceva toţi anotimpiştii rămaşi ne echipăm cu saci şi mănuşi şi purcedem la treabă, pe drumul ce duce de la Diana la Hotel Peştera. Suntem vreo 15 cluburi care participăm la o acţiune organizată de FRTE (Federaţia Română de Turism şi Ecologie) de ecologizare a zonei Padina. Pe lângă noi, câteva nume care imi vin acum în minte: Monom(ATGR), Caraiman, Floare de Colţ, Şandru, Mont del Mar, Ciucaş, Bucovina, Verde, Carpatia etc.
Ne obişnuim repede cu strânsul de gunoaie nu tocmai plăcute estetic, tactil sau olfactiv şi chiar ne entuziasmăm, începând să ne simţim minunat făcând asta. Curăţăm chiar şi de cele mai mici cioburi şi ‘muci’ de ţigări şi ne uităm cu drag în urma noastră, ca nişte gospodine mulţumite, la ceea ce ar trebui să fie o normalitate şi o stare de fapt: natura întreţinută şi ocrotită, nu covârşită. Descoperim două gropi de gunoi şi cerem întăriri din partea celor de la Monom, reuşind împreună să facem lună şi să umplem zeci de saci. Ne despărtim de aliaţi mulţumindu-le şi ne continuăm scanarea după gunoaie spre Peştera, pe drum, pe marginea acestuia şi prin pădurea din dreapta şi din stânga lui. Timpul zboară incredibil de repede şi noi cerem suplimentări peste suplimentări de saci; suntem harnici ca nişte furnicuţe. E deja 6 seara şi am ajuns la ultimii saci. Începem să râdem de propriul entuziasm: ‘Umpleţi-i numai cu gunoaie importante!’. Primim încă un sac de la nişte trecători şi ne bucurăm ca un prichindel în faţa unei îngheţate. Îl umplem ochi şi Darius ne ia la zor pe mine şi pe Corina, pt că nu mai încape nimic în el şi noi tot mai vrem să adunăm. Într-un final aruncăm şi ultimii doi saci într-unul din atv-urile destinate căratului gunoaielor şi, după un moment de contemplare a gloriei, pornim spre corturi. 83 de saci! Suntem tare bucuroşi că ne-am depăşit aşteptările.

DSC_5919

DSC_5951-1

O rup la fugă împreună cu Paul şi Darius şi ne oprim in faţa corturilor, unde ne aşteaptă un motociclist anotimpist şi carcotaş de serviciu: Dorian. Imediat Darius şi Dorian fac schimb de identităţi, ajungând să avem în general doi Doriani şi uneori un Darius căruia i se zice Dorian şi un Dorian căruia i se zice Darius.
Ne strângem hămesiti în cortul cel enorm al lui Baboo şi scoatem merindele, delectându-ne cu cartofii prăjiţi şi copanele lui Darius cel real şi cu ciorbiţă şi sărmaluţele încălzite la primus de Yuck. Începem apoi o lungă şi complicată discuţie pe teme gastronomice, centrele de greutate fiind Paul şi Ioana (deşi la prima vedere nici unul nici altul nu atârnă prea greu, dar uite că aparenţele înşeală). În mijlocul povestilor cu bucate apare Mati, spre uimirea şi hlizirea generală (‘Mati când este trimis de mama sa la pâine se duce până-n Bran, colo-şa’), îngheţat şi mort de foame.
După ce Alice se ciufuleşte nebună vreo oră, repetând ‘Zdreanţă’ şi încercând să-i dea, împreună cu Mati, conotaţie ecologică (!!!) şi după ce Miaiela şi Gorina se miorlăie încercând să formeze o Patricie care să cânte imnul A5 o lăsăm baltă şi mergem la vizionarea slide-show-urilor pe temă ecologică făcute de cluburile participante la concurs.
Câteva (vreo 2) sunt minunate, mai multe sunt banale, multe sunt offtopic şi al nostru (făcut de Mati) e cel mai aplaudat.
Ne târâm cu ochii picaţi în gură până la corturi şi ne punem la hibernat. Cu toate că suntem frânţi, în cortul nostru e veselie mare: Luin are o revelaţie şi începe să-şi pună întrebări existenţiale de genul ‘ce caut eu în cort cu 3 fete?’, încercând să mai expedieze din noi şi prin alte corturi, unde băieţii erau nevoiţi să se îmbrăţişeze între ei, iar noi (Corina, Alice, eu), incriminatele, tăbărâm revoltate pe el. Nici nu ştim când adormim printre chiţăituri şi râsete şi deschidem ochii duminică dimineaţă, cu puţin înainte să plecăm. Ne aşezăm pe izoprene la soare şi ne topim de plăcere, căldură şi lene, cantand cat ne tin plamanii ‘ajungiinlac, ajungiinlac’ (cantecel incropit dupa sacul de dormi
t ‘Ajungilak‘). Ne mobilizăm apoi, fără chef, şi strângem catrafusele şi corturile. Avem traseu lung şi trebuie să prindem trenul.
Îi lăsăm în urmă la Hotel Peştera pe Alice, Corina şi Luin, care decid să coboare cu telecabina de la Babele, insistând să rămână şi să cureţe tot ceea ce nu putusem face cu o zi înainte, când ni se terminaseră sacii. Cei trei viteji au mai strâns încă 10 saci de gunoaie de pe râul de lângă Hotel Peştera, totalizând astfel 93 de saci (bravo!!).

Ajungem la Babele în vreo oră jumate, resimţind din plin în toţi muşchii ultimele 2 zile. La Cabana Caraiman ne întâlnim cu Adi, Baboo şi Alexandra, care urcaseră pe Valea Jepilor Mici în noaptea anterioară.
Coborâm vrăjiţi de frumuseţea văii şi a piscurilor ce o înconjoară, scăldate într-o lumină caldă şi portocalie de după-amiază. Ne răcorim picioarele în râul care străbate valea şi ne încărcăm de forţe noi.

DSC_6013

Ajungem în Buşteni cu vreo oră înainte de tren, ne reîntâlnim cu Alice, Corina şi Luin şi lenevim la soare şi prin patiserii, lihniţi de foame. Avem toţi câte un zâmbet frumos întipărit pe feţe: ne-am simţit minunat zilele astea!
În trenul foarte aglomerat, care întârzie jumătate de oră, ne întindem pe jos şi jucăm mafia, după ce ne reglăm conturile cu naşii cam emancipaţi.
Bucureşti. Căldură. Praf şi fum şi nici urmă de stele. Unde e viaţa? Totuşi, miros de tei. Nu prea ne îndurăm să ne dezlipim unii de alţii; ne îmbrăţişăm şi ne pupăm ca la surprize-surprize.
A fost frumos! Deja mi-e dor de voi. De Anotimpul 5.

Advertisements